POPESCU, Ștefan (1912-1995)

Având pseudonimul Sabin Vasia, poet, prozator, traducător, membru al Uniunii Scriitorilor din România. S-a născut în anul 1912 în Bucu­rești. Tatăl român, mama armeancă, aparținând unei vechi familii de armeni din Agân (Turcia), care s-a stabilit în București, încă de la începutul secolului trecut. După ce a urmat liceul „Matei Basarab” (1930), se înscrie la Facultatea de litere pe care o absolvă în 1934. A fost bi­blio­tecar patru ani, apoi profesor, redactor la Radio, între anii 1945-48. Primele încercări li­terare au apărut în revista li­ceului, apoi la „Viața româ­nească”. A fost unul dintre fondatorii revistei „Ca­dran”, unde a semnat cu pseudoni­mul Sabin Vasia. „Poetul Ște­fan Popescu, care va pivota mai târziu în cercul de la Ori­zont al lui Sașa Pană, debu­tează ca withmanian (Poeme, 1939) care nu glorifică marile energii colonizatoare, continentale și cetățile ci, imitând gesturile unui adevărat au­tohton rural și arhaic, se în­treabă cu simplitate asupra comenzii finale:

Mergem
Mergem către unde?
Mergem către cine?
Unii spun că mergem către Tine,
Ale cui sunt stelele?
Care sunt stelele lor,
Care sunt stelele oamenilor?
iată, Doamne, întrebări pe care
Ți le pun,
întrebări la care eu
nu știu răspunde,
întrebări la care nici Tu
nu știi să răspunzi

sau face elogiul măreției iner­te cu naivități de Laus creaturorum:

Încerc bucuria pomilor
care nu citesc și nu se plimbă;
a apei
care nu vorbește și nu procrează;
a pietrei
care știe numai să fie și să stea;
care nu plânge și nici nu oftează,
care nu se miră
și pe care nimeni și nimic
n- o împiedică
toate să le primească
ori să le creadă

(G. Călinescu: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent, p. 942). Ștefan Popescu a publicat aproximativ 50 de titluri, (18 de poezie, 6 de proză, o piesă de teatru de copii, 15 traduceri ș.a.). Apreciind acest uriaș volum de scrieri, criticul George Munteanu, notează în 1969: „Ștefan Popescu, interesant prin totalitatea scrierilor sale, rămâne un poet. Un poet cu o expresie adesea complet denudată, care-și întrerupe mereu fluxul și reveniri, care abordează fără tulburare orice zonă a existenței, fie ea oricât de nepoetică, prin tradiție farmecul său stând în lipsa de prejudecăți, în îndrăzneala lucidă și într-un fel complet descifrat, aproape afișat de a-și înfățișa personalitatea absolută”. Într-o însemnare a lui Perpessicius din anul 1945, asupra poeziei lui Ște­fan Popescu, găsim următoa­rea constatare: „O poezie în marea ei majoritate, mo­ho­râtă ca și peisajele ce re­flectă, însă nu mai puțin dârză, volun­tară, răscolitoare și de atitudine”. Revăzând panorama deceniului literar 1940-1950, numele lui Ștefan Po­pescu era prezent, în fiecare zi, în publicațiile Ca­dran, Convorbiri literare, Dis­co­bolul, Gazeta literară, Gong, Reporter, Viața românească ș.a. Din scrierile sale: „Lerui-Ler”, „Excursie în munți” (1941), „Cu inima în pumni” (1945), „Se ridică ceața”. În anul 1947 publică o culegere de eseuri, recenzii și evocări sub titlul „Critice I” și „Rea­li­tăți și exigențe literare”, am­bele premiate de Academia Română (1948). Într-o pe­ri­oadă, Ștefan Popescu lipsește din viața literară, fiind implicat în „Procesul Pătrășcanu”. După eliberare publică ro­ma­nele „Premieră de gală” și „Pașala”, precum și un volum de schițe și nuvele. De men­ționat cele trei monografii despre Michelangelo, Van Dyck și Delacroix. A tradus „Scrisori persane” de Mon­tes­quieu, „Poeme” de Yannis Ritsos, „Eseurile lui Elin” de Charles Lamb, „Țăranul ajuns” de Marivaux, „Un copil nu­mă­ră stelele” de Menelaos Lu­demis, „Chemarea ghețarilor” de Alex. Wedding, etc. A în­cetat din viață în anul 1995 (19 ianuarie), păstrând în permanență legătura cu rudele din partea mamei.