Rupen, Kemancistul

A fost supranumit astfel după nu­mele instrumentului său muzical, specific caucazian, obiectul activității sale artistice. A fost considerat trubadurul ar­mean al zilelor noastre, deoa­rece colinda mai toate așe­zările rurale și urbane din ța­ră, pe unde știa că trăiesc armeni. Din instrumentul său frumos ornamentat cu pietre prețioase și sidefuri, Rupen revărsa, cum numai el știa, vraja unor melodii tânguitoare, cu iz oriental, care-i fă­cea pe cei mai mulți ascultători să lăcrămeze, amintindu-le de locurile lor natale pe care le-au părăsit din cauza vitregiei vremurilor. Concer­tele lui Rupen aveau de cele mai multe ori un scop filan­tropic. De fel din Tiflis, trăind o vreme și la Erevan (capitala Armeniei), Rupen Keman­cistul s-a stabilit în România, îndată după Primul Război Mondial, îngrijorat fiind de situația politică din țările caucaziene. Conaționalii săi din România l-au primit cu bra­țele deschise, deoarece ve­deau în el pe continuatorul unui celebru înaintaș, tru­badurul armean Saiat Nova (1722-1795), pe numele lui real Harutiun Saiadian. Ase­meni lui Saiat Nova (saiat, însemnând vânătorul, iar nova, melodie, deci „Vână­to­rul de cântece”), armenii din Ro­mânia l-au privit pe Rupen Kemancistul ca pe un purtător de cântece armenești în vremuri de singurătate. În jurul lui s-au creat și unele legende, care valorificau calitățile instrumentului său. Astfel, într-o noapte pe când se afla la Tiflis și călătorea într-o trăsură, Rupen a fost atacat de o bandă de răufăcători caucazieni, făcându-l prizonier. Pentru ca să-l îm­blân­zească pe fiorosul șef al ban­diților, Rupen începu să dea glas instrumentului său, re­văr­sând melodii de inimă albastră. Ochii șefului bandei începură să se umezească. Îndată îl încărcă pe kemancist cu daruri prețioase și îl trimise acasă sub escortă, spre a-l ocroti de o nouă obstrucție. Peregrin prin natura activității sale, se pare că Rupen Ke­mancistul a trecut Dunărea în Bulgaria, unde i s-a pierdut urma.

Izvoare:

„Ararat”, seria veche, nr. 23/1926.