KRICORIAN Manug-Nonu (1927- 2014)

Descendent dintr-o familie de armeni deghați-localnici, după mamă, norieg-nou veniți după genocid, după tată, Manug și Bergiuhi Kricorian s-au născut într-o familie cu afinități pentru artă.

Mama, Vartuhi Nersesian (1903-1981), pe linie maternă cu rădăcini Dobrogene vechi de 300 de ani, era născută la Megidia. Tatăl ei, Hacig Nersesian, originar din Evereg, venit în România via Constantinopol, era foarte talentat în muzică. PoreclitCialgăgi Hacig, cânta la oud și se spunea că imprimase muzică în Istanbul. Vartuhi Nersesian luase și ea în tinerețe lecții de pian și vioară și era pasionată după mizică, pasiune care o transmite copiilor ei cărora le asigură o aleasă educație muzicală. Bergiuhi (1924-2010) ia lecții de pian dela profesoara Dobrogeanu Gherea iar Manug lecții de vioară de la profesorul Ion Dumitrescu.

Tatăl, Kricor Kricorian (1900-1949), născut în Constantinopole, fiul lui Sârpuhi și Hagi Sepon Aga participant la ocuparea Băncii Otomane, era mare amator de teatru. Stabilit în București, studiază arta dramatică cu marii dascăli ai teatrului românesc Ronald Bulfinski și Vladimir Maximilian dar, din nefericire, cariera lui teatrală s-a limitat la carieră de actor amator și nu de profesionist. Kricor Kricorian a fost unul dintre cei mai talentați actori amatori ai comunității armene bucureștene din perioada interbelică. Monumental funerar din Cimitirul Armenesc din București, executat de Arhitectul Onnig Poladian, stă mărturie a activității sale dramaturgice. Profesional s-a ocupat de metalurgie, fiind proprietarul unui atelier de turnătorie.

Manug Kricorian s-a născut în București la 1 iunie 1927. Educația o primește în București, la școala armeană Misakian, la Liceele Cantemir Vodă și Titu Maiorescu, iar bacalaureatul îl susține la liceul Sfântul Sava. În anul 1946, dorind să devină diplomat, urmează cursurile complementare “Consulare” din cadrul Academiei Comerciale și Facultatea de Drept cu durată de 3 ani, dar, la insistențele tatălui, renunță la ele și se înscrie la Conservatorului Regal, secția Compoziție, Dirijat, Pedagogie. Conservatorul îl absolvă în anul 1950 și, după 25 de ani de la absolvirea lui, în America, continuă studiile și obține diploma de Master Degree, mai mult pentru satisfacția personală decât pentru uzul profesional.

Angajat în acțiunile comunității armene, a activat în cadrul organizației sportive EFA, baschet și tenis de masă, la care a fost patru ani la rând campion inter-școlar, și a cântat în orchestrele armenești. A realizat ansamblul de dansuri și muzică folclorică “Sayat Nova”, a format orchestrele de estradă și de muzică de cameră a Casei de Cultură Armeană. A fost membru și președinte al Uniunii Studenților Armeni și președinte al secției de tineret al Comitetului Democrat Armean. Paralel cu activitatea din cadrul comunității armene, a organizat orchestre și coruri în cadrul sindicatelor și spectacole cu  Orchestra Tineretului la Radio-Difuziunea Română.

Activitatea lui cea mai fecundă a fost aceea de dirijor și conducător al corurilor armenești, conducând corurile Catedralei Armene din București, corul Komitas și corul organizației Frontul Armeniei.

Cunoscut cu numele de Directorul Nonu Kricorian, el a fost directorul școlii Armene Nr. 92 din București, din anul 1955 pînă în anul 1960, când este transferat la școala Pedagogică a Raionului 1 Mai. Nonu Kricorian a fost ultimul director armean al școlii, lucru ce a făcut ca, la începutul anilor 1970, pe când el se afla în vizită în Armenia, istoricul Suren Kolangian să-l ducă la Cimitirul Central din Erevan pentru a-l fotografía la mormântul scriitorului Vrtanes Papazian, pentru a se păstra astfel fotografía istorică a primului și ultimului director al școlii. În calitate de director și profesor de muzică la școala armeană din București, i-au trecut prin mână generații de tineri care-și amintesc cu multă plăcere de profesorul și directorul lor Nonu Kricorian.

În anul 1962 părăsește România și după o scurtă ședere în Beyruth, se stabilește în New York. În anul 1990 se căsătorește cu Verchin-Viky Sinanian și-și face casă în cartierul armenesc Sunnyside din New York.

În Beyruth Nonu Kricorian a organizat concerte armenești și acordat interviuri la Televiziunea libaneză, iar în New York a fost directorul școlii armene Surp Kricor Lusavorici (1982), a condus un Studio particular de muzică și a dirijat corurile bisericii Surp Sarkis, a Societății Hamazkayin, a Asociației Arax, a Catedralei Surp Kricor Lusavorici și a școlii armene Kricor Lusavorici. În New York, Manug Kricorian a profesat pentru un timp ca Real Estate and Insurance Broker.

După crearea Uniunii Armenilor din România, Manug Kricorian a fost numit membru onorific al uniunii.

Nonu a fost și un compozitor talentat. Puțini știu de compozițiile sale din tinerețe pe versuri de Edvard Kolangian care, cu toate insistențele noastre nu le-a putut găsi sau recrea.

Om vesel, optimist, zicea că numele No-Nu demonstrează permanenta sa atitudine pozitivă, deoarece două negații dau afirmație, două minusuri dau plus.

Nonu a avut de-a lungul vieții mulți prieteni, foarte mulți. În anii tinereții era unul din cei patru mușchetari: Vartkes-Geo Hatenesian, Tony Zacarian, Armand Gurian, Nonu Kricorian. Din grupul de prieteni, Nonu a fost ultimul mușchetar, a stat de veghe și după ce a predat pământului pe cei trei camarazi, a închis și el ochii. Nonu și-a ajutat prietenii din România, Armenia sau New York, i-a ajutat cât a putut, cu sfaturi sau financiar și nu i-a uitat pe cei care-i făcuseră bine. Profesorul Ardașes Dirațian a fost acela care în anul 1947 i-a oferit primul lui job de profesor de muzică la școala Armeană, așa că Nonu i-a ajutat pe fiii lui, pe frații Kevork și Colo Dirațian, pînă la sfârșitul vieții lor, așa cum l-a ajutat pe colegul său de bancă pe Manug Manughian sau pe Arșavir Toramanian. Nonu un și-a ajutat numai prietenii, cunoaștem două cazuri de conațioanali nevoiași care decedând, soții Nonu și Viky Kricorian și-au asumat cheltuielile lor de înmormântare.

Nonu Kricorian a fost patriot și binefăcător, a sponsorizat proiecte în Armenia, printre care școala de copii cu dizabilități din orașul Gavar. Prin anii 2000, la propunerea Arhiepiscopului Mesrob Asgian, urma să suporte cheltuielile construcției unei fântâni în Erevan, proiect care nu s-a materializat datorită decesului prematur al Episcopului. În anul 2002, Nonu și Viky, au sponsorizat publicarea la Editura Ararat a dicționatului Român-Armean al doamnelor Nadia Horasangian și Anaid Garabedian.

sursa Edvard Jeamgocian, articol publicat in revista Ararat