IBRĂILEANU, Garabet (1871-1936)

Ilustru reprezentant al culturii și literelor române. S-a născut în orașul Târgu-Fru­mos, la 23 mai 1871, din am­bii părinți armeni, Teodor și Maria (născută Marcovici). Contemporanii ne atestă (vezi „G. Ibrăileanu” — viața și ope­ra — de Al. Piru, Editura pentru literatură, București, 1967) că, deși mândru în intimitate de originea lui, dată fiind vechimea neamului ar­menesc, se rușina de nu­mele Garabet. De aceea fo­losea doar litera inițială. Avea cele mai curate aspirații ro­mâ­nești. „Într-un rând — mărturisește Mihail Sado­veanu — a spus, zâmbind, că e cel mai vechi moldovean dintre noi toți, căci strămoșii lui stau aici dinainte de des­călecarea Moldovei”. (G. Ibrăi­leanu, în „Însemnări ieșene”, 1936, nr. 7, p. 261-263). Spirite mai glumețe i-au dat lui Ibrăi­leanu denumirea de Ovanes (A. Vla­­huță), Ațibur (M. Teo­do­res­cu), Geanabet (Ilarie Chendi) care-l sa­luta în armenește: Mâ­nac pa­rov, paregam, ba­ron Ga­rabet. Rami­fica­țiile nu­melui său erau răs­pân­dite: la Foc­șani a existat un doctor Ibră­ileanu, la Galați tot un Ga­rabet Ibrăileanu, profesor de limba germană, un ma­gistrat Cristea Ibră­i­leanu, un func­ționar la Bucu­rești, Grigore Ibrăileanu. De asemeni Var­tanic Ibrăileanu, ne­gustor la Te­cuci. Mama lui Gara­bet Ibrăileanu era de fel din Roman. Bunicul, An­dronic Mar­covici, era un om foarte in­teligent, pe care nepotul nu l-a apucat, acesta murind înainte de cincizeci de ani. Bunica din partea ma­mei se numea Var­tenia (Var­tenic), femeie fără carte și săracă. După actul de naș­tere al lui Garabet Ibrăi­leanu, reiese că Maria Mar­covici, născută în 1845, ar fi avut 26 de ani când l-a născut pe băiat, dar a murit tâ­nără, când copilul avea doar cinci ani. Bunicii din partea tatălui se pare că se trăgeau de prin părțile dună­rene, de aceea li se mai spu­nea și Brăileanu. Tatăl lui Ga­rabet, Teodor Ibră­ileanu s-a născut în anul 1842. S-a limitat la patru cla­se primare. La 29 de ani s-a căsătorit cu Ma­ria Mar­­­covici, pe care a pierdut-o după șase ani. Se recăsătorește în 1877, dar moare în același an, tânăr, la 45 de ani. Fusese impiegat financiar și administrator al mai multor moșii. Într-o vreme părinții lui Gara­bet s-au stabilit în Târgul Frumos, a­proape de Iași. Aici se găsea o veche colonie de armeni și evrei săraci. Tatăl lui Garabet deschide o pră­vălioară pe ulița principală, botezată Strada Mare. Într-un asemenea mediu s-a născut co­pilul care avea să se nu­meas­­că Garabet. A fost bo­tezat după ritul gregorian de către Maria O. Zaharia, mă­tușă a lui Tran­cu-Iași (vezi: Gr. L. Tran­cu-Iași, „G. Ibrăi­leanu”, în „Ade­vărul”, nr. 50, din 15 martie 1936, p. 1-2). Martori: Ovanes Zaharia, co­mersant și Lazăr Trancu (tatăl fostului ministru) tot comersant. În iarna lui 1872, părinții lui Garabet lichidează prăvălia și părăsesc Târgul Frumos, mu­tân­du-se la Roman. În ma­tricola școlii „Roman Vodă”, pe anii 1883-1884, se arată că Ibrăi­leanu a absolvit cursu­rile șco­lii primare. După ter­mi­narea gimnaziului, tot în Ro­man, se înscrie la liceul din Bârlad. Devine licențiat al Fa­cultății de litere și filosofie din Iași în 1895. Este numit profesor la gimnaziul din Bacău, apoi la Liceul Internat din Iași. (1900-­1908), când este che­mat ca suplinitor la catedra de istorie a literaturii române moderne de la Univer­sitatea din Iași. Ob­ține doctoratul în litere (1912) și este numit profesor titular la aceeași fa­cultate. A fost și profesor de limba ro­mână la Liceul Militar din Iași. A colaborat (1889­-1910) la revista „Școala Nouă” redactată de el, cu alți doi colegi de liceu. Publică poezii, poeme în proză, ma­xime, aforisme și note pline de poezie și inspirație pe care le semnează fie I., fie Cezar Vrajă, fie Lazăr Vrajă, în „Lu­mina” din Rm. Sărat. Con­du­ce revista „În­semnări literare” din Iași. Din 1906 și până în 1933 a fost a­nimatorul principal al revistei „Viața Ro­mâ­nească”, un­de a publicat articole te­oretice, mili­tând pentru spe­cificul na­țional în artă. Garabet Ibră­ileanu se îns­crie printre precursorii di­recți ai criticii și istoriei noastre literare ac­tuale. Aportul lui a fost co­vârșitor la edi­tarea revistei „V.R.”, fiind considerat a­cel „spiritus rector”, conducător spiritual, confesio­nal, maes­tru venerat și scump. „A fost unul dintre cei mai inteligenți oa­meni ai vremii lui” (Tudor Vianu); „Oare câți dintre in­telectualii popoarelor lumii și-au revărsat de-a lungul vieții lor sufletul, cu atât de largă generozitate și cu o pasiune așa de caldă, cum a făcut Garabet Ibrăileanu?” (Petru Caraman, profesor al Universității din Iași); „În frumusețea inegalată a Iașilor există o universitate și între monumentele de mare ve­chi­me trăiește omul suav al timpului nostru. Prezența acestui învățător în existență este pentru toată lumea o pildă și o mângâiere. Nu-l cheamă nici Platon, nici Confucius, nici Mahomed, numele lui e numai Ibrăileanu, și viața lui o jertfă deplină gândului” (Tudor Arghezi). Sub influența lui C. Stere, se orientează, nu întotdeauna convins, spre poporanism. Publi­că articole ca „Psihologia de masă”, „Originalitatea for­mei”, „Înrâurirea artei”, 1894. Ibrăileanu a analizat dezvoltarea literaturii române în secolul al XIX-lea. Înzestrat cu o cultură și o inteligență fină, cum n-am mai avut alta în literatura română, G. I. a creat totul temeinic. Studiile lui asupra poeziilor lui Emi­nescu și a teatrului lui I. L. Ca­ra­giale, demonstrează că este cel mai bun cunoscător ai celor doi mari scriitori. În special, prefața ediției poeziilor lui Eminescu este o capodo­peră de cugetare și perspectivă. S-a afirmat și ca ro­mancier („Adela”, 1933) vă­dind capacitate și aprofundare psihologică. A fost un om modest. A trăit și a murit sărac. Când se afla pe patul de suferință la Sanatoriul Dia­coneselor din București, unde își aștepta stârșitul, Ibrăi­leanu, deși ateu, îndrăgostit fiind de trecut, a cerut să fie chemat la căpătâiul lui un preot armean, pentru a-i face aceeași slujbă, cum i se fă­cuse și tatălui său înainte de a-și da sufletul. „Dacă nu crezi în Dumnezeu — notează Ibrăi­leanu o cugetare în „Privind viața” — atunci ce te împie­dică să-ți fie scumpe cre­din­țele și ritualele care au consolat pe tatăl tău și pe mama ta și le-au ușurat ceasul greu al morții”. Din lucrările sale: Spiritul critic în cultura ro­mână, Iași, 1909; Scriitori și curente, 1909; Ioan Brătes­cu-Voinești, București, 1916; Note și impresii, Iași, 1920; După război: cultură și lite­ratură, 1921; Scriitori ro­mâni și străini, 1926; Privind viața, București, 1930; Studii lite­rare, 1931; Adela, roman; Emi­­nescu, poezii (fără an) ș. a.

Izvoare:

Enciclopedia „Cu­getarea”, București 1941, p. 414;

Dicționar Enciclopedic Român, București 1964, p. 746;

Al. Piru — G. Ibrăi­leanu (viața și opera), Bucu­rești, Editura pentru Lite­ratură 1967;

M. Sevastos, Amintiri de la Viața româ­neas­că, Editura pentru Lite­ratură, București 1966;

Anaïs Nersesian — Patri­arhul de la „Viața Româ­nească” în anuarul de cultură armeană ANI, București 1994.