ACTERIAN, Arșavir-Nazaret (1907-1997)

arsavir aActerian, Arșavir-Nazaret (1907-1997). Jurnalist, scriitor, membru al Uniunii Scri­itorilor din România. Prenu­me­le de Nazaret apare în Bi­letul de liberare emis de penitenciarul din Aiud, unde urma să se afle de la 12 septembrie 1958 până la 6 septembrie 1977, pentru faptul de unel­tire. Împreună cu fratele său Haig și sora sa Jeni, Arșavir a făcut parte dintr-o cunoscută dinastie de intelectuali armeni, care s-a dăruit culturii româ­nești. Minți strălucite, cei trei frați s-au remarcat în deceniul ‘30, având șansa de a fi contemporani și prieteni cu marii lor colegi de generație: Eugen Ionescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Dan și Emil Botta, Mircea Vulcănescu, Petru Comar­nes­cu, Barbu Brezeanu, Petre Țuțea (cu care Arșavir îm­păr­țise celula de la Aiud). A.A. s-a născut la Constanța (Kiüs­-tenge), cum îi plăcea lui să-și denumească orașul natal, în ziua de 19 septembrie 1907. Prietenul său de casă, Eugen Ionescu notează despre pă­rin­ții lui Arșavir în cartea sa „Sou­venirs et dernière rencontre” (Signatur, Elveția, 1989): „În seara di­na­in­te de plecarea noastră în că­lătorie de nuntă, soția mea și cu mine am fost invitați la pă­rinții armeni ai lui Arșavir – Aram, tatăl lui și cu soția sa, al cărei nume l-am uitat (Hai­ganuș n.n.). Niște armeni pi­torești, veseli. Ne-au servit cu măsline fără sâmburi, tăiate-n bucăți – caviarul săracului cum spuneau ei”. În ceea ce-l pri­vește pe Ar­șa­vir, bunul său coleg, Barbu Brezeanu, no­tează în aminti­rile sale: „Îl prețuiam și îl iu­beam de o viață pe decanul breslei noastre scriitoricești, pe sfiosul și bunul nostru Ar­șavir Acterian. Făceam parte din aceeași tagmă și promoție a liceului „Spiru C. Haret” (1920-1928), unde acum pes­te 70 de ani devoram lite­ratura – el cu precădere, pe cea filo­sofică – în dauna ma­nualelor școlare și mai cu sea­mă a celor de matematică – anti­patie ce ne-a atras tutu­ror celor din clasa a VII-a mo­dernă, epitetul de „ageamii” și de „troglodiți”, mânios rostit de profesorul de matematici care era poetul Ion Barbu și care, ne-a devenit, efectiv, pro­fesor de literatură. Tot atunci, în primăvara anului șco­lar 1928, debutam în Vlăs­tarul – revista liceului – împreună, dar și cu Ionescu Eugen, Noica Constantin”. (…) După terminarea liceului, Arșavir Acterian se înscrie la Drept. Devine avocat stagiar (ca și prietenii săi Mihail Sebastian și Emil Gulian). Se angajează ca secretar la ilustrul său profesor de drept constituțional Anibal Teodorescu. Student fiind, Arșavir face parte din redacția ziarului „Ultima oră”, la insistențele lui Petru Co­marnescu, având de îngrijit pa­gina culturală. În 1929 apa­re „Vremea”, subintitulân- du-se „săptămânal al intelectualității române”. Proprietari: fostul primar general al Ca­pitalei, Vasile Donescu și dramaturgul Al. Valjean, cuscrul acestuia. Arșavir ocupă, vre­mel­nic, funcția de secretar de redacție, având meritul de a strânge în jurul publicației nu­me ca: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Geo Bogza, Ion Călugăru, Mihail Sebastian, ș.a. El însuși devine colaborator la nume­roa­se publicații din Capitală unde semnează sub diverse pseudonime: Ahașveriș, A. Emin, Ar. Manu, Rivas Ra (Arșavir, anagramă), Alex. Vasia, Gh. Zamfir, în „Ecoul” (1929), „Axa” (1932), „Dis­co­bolul” (1932), „Fapta” (1930), „Freamătul vremii” (1932), „ABC” (1934-35), „DA și NU” (1936), „Excel­sior” (1936-39), „Duminica” (1943). Fusese poreclit „martorul secolului”. A mers astfel o vreme cot la cot cu marii lui prieteni. A acceptat să participe, dar fără succes, la un concurs al tinerilor scriitori, cu un manuscris nebeletristic „Jurnalul unui nefilozof”. Eșecul nu l-a descurajat și nici nu l-a făcut să renunțe la scris. Despre acest prim in­succes, Eugen Ionescu, aflat în epoca juneții sale bucu­reș­tene, scrie la 3 iulie 1936: „Că­pătuirile nu sunt decât înfrângeri. Dar pe lângă bieții oameni și pe lângă iritarea mea, Arșavir trece și surâde. Problemele lui sunt serioase și adânci. El va rămâne ultimul în această viață. El nu poate trăi decât moartea. El își rea­lizează moartea. El va fi pri­mul în viața morții”. În preziua celui de-al doilea război mondial, săptămânalul „Vremea” – din redacția căruia face parte și A.A. – capătă o nouă turnură ideologică, cu ten­din­ță vizibil legionară. Primul ca­re își exprimă dezamăgirea este Eugen Ionescu, care îl repudiază pe vechiul său prieten. Abia după anii ‘50, cei doi își reînnoadă legăturile prietenești, pe cale epistolară. De pe urma rătăcirilor sale, Ar­șavir Acterian are de suferit rigorile regimului comunist, fiind judecat și condamnat la ani grei de temniță și la „mun­că gratuită” la Canal. În anul 1944 revista „Vremea” dispare. Arșavir se vede singur și neajutorat. Pentru a putea să supraviețuiască deschide într-o mică încăpere din preajma Ateneului o așa zisă „anticărie de lux”, cu firma „Nastratin”. În scurtă vreme, „Nastratin” devine un punct de întâlnire al lumii ar­tistice și literare bucu­reș­tene. Arșavir depistează biblioteci celebre aparținând unor personalități în jenă financiară, se aprovizionează zilnic cu su­te de volume, cărându-le, apoi, cu rucsacul, în rafturile an­ticariatului. Treaba mergea destul de bine. Până într-o zi, când autoritățile noului regim îi „naționalizează” și-i confiscă toate bunurile pe motiv că, printre cărțile aflate în vânzare se află și titluri ale unor autori interziși. De aici încolo, va urma și seria de întemnițări de care a avut parte A. A. „N-am certitudinea că Dum­ne­zeu există – scrie el în jurnalul său – dar îmi place să cred că El există. Îl postulez, și mă căznesc să cred în El. (De a­ceea), când sunt la a­man, singura mea mângâ­iere este rugăciunea pe care mi-o spun ca un automat: e un calmant”. În 1964, Arșavir Ac­terian este grațiat. Are 57 de ani. Neastâmpărat ca deobicei, se gândește să recupe­reze anii pierduți. În primul rând se ocupă de manuscrisele fratelui său Haig, care pie­rise pe front în Cuban, unde fusese trimis direct din în­chisoare, la linia-ntâia a frontului. Obține publicarea în ”Se­colul XX”, din partea lui Dan Hăulică, a celor 47 de scrisori pe care ilustrul regizor englez, Gordon Craig, le tri­misese lui Haig Acterian. Ar­șavir reușește în 1981, să vadă tipărite cele 16 sonete ale aceluiași Haig Acterian, ce au fost expediate prietenului său Ștefan Baciu, directorul revistei „Mele”, stabilit la Honolulu. Ardea de dorința de a i se face dreptate fratelui său. Prilejul se ivește odată cu schimbările ce au avut loc în 1989, în țară. În curând apare monografia „Molière” scrisă de Haig în închisoare. Apoi „Jur­nalul unei ființe greu de mul­țumit” (Editura Hu­ma­ni­tas, Bucu­rești), cartea tulburătoare a sorei sale Jeni Acte­rian. Nu neglijează nici propria-i creație. Deși e marcat de oboseală, Arșavir Acterian publică în câțiva ani titlurile: „Cum am devenit creștin” (Ed. Harisma, Bucu­rești, 1994), „Jurnalul unui pseudo-filozof” (Ed. Cartea Ro­mâ­nească, București, 1990), „Pri­­vilegiați și năpăstuiți” (Ed. Institutul European, Iași, 1992), „Jurnal în căutarea lui Dum­nezeu” (Ed. Institutul Euro­pean, Iași, 1994), „Portrete și trei amintiri din pușcărie” (Ed. Ararat, București, 1996), „Des­pre mirare” (Ed. Ararat, București, 1996). Toate aceste lucrări constituie adevărate spații de confesiuni și mărtu­risiri de epocă, asemeni unui moralist înveterat. Într-una din notațiile din „Jurnalul” său, datată 15 mai 1985 (p. 143), găsim și o undă autocritică, cu privire la rătăcirile sale din trecut: „Nu mă mai interesează nici politica, sau, mai pe larg, nici Istoria în acțiune și mizerie (de altfel, ca în tine­rețea mea, când eram apo­litic, condiție înțeleaptă din care am dezertat un timp ca să suport, ca un idiot, toate consecințele funeste ale acestei dezertări). Optez pentru credința în care adesea mă cla­tin (e cazul și locul să re­cu­nosc inegalitatea mea cu hu­moare și comportare) și mai ales pentru dragoste fără limită, anulând în mine ura cu desăvârșire, chiar de-ar fi ca ura să mă nimicească. Optez pentru Christos care, în ochii mei, a fost dragoste. Zică lumea ce-o zice! Cred în dumnezeirea lui Christos, întrucât e dragoste infinită. Nu-mi pasă dacă adevărul e de par­tea celor ce proclamă (cu o sus­pectă siguranță, totuși) că, Dumnezeu e un simplu mit și câte alte aserțiuni necontrolabile în absolut!” În ziua de 18 septembrie 1997, cu o zi îna­in­te de a fi împlinit 90 de ani, Arșavir Acterian înce­tea­ză din viață. A fost condus, pe ultimul său drum, de nume­roși prieteni, la Cimitirul ar­me­nesc din București, acolo unde se odihnesc osemintele părinților săi, și ale surorii sale Jeni Ac­terian. Într-un articol, in me­mo­riam, publicat de „Româ­nia literară”, săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Ro­mâ­nia, Eugenia Vodă ne amin­tește de „Misterul Ar­șavir” – spunând: „Și totuși imaginea care rămâne despre Arșavir Acterian e aceea a unui în­vingător. Un om ales, în a că­rui biografie rămân înscrise câteva victorii; victoria de a fi rămas el însuși, spi­ritual și generos, în „era ticăloșilor”, victoria de a fi rămas un domn într-o lume a tuturor mârlăniilor; puterea de a-și fi dus crucea cu seninătatea”.


Izvoare:

Eugenia Vodă: „Misterul Arșavir” – Româ­nia literară nr. 39/1998;

„Arșavir Acterian”, supliment literar al publicației „Ararat”, nr. 23/1997);

Z Ornea – „Ultimul prieten al lui Cioran și Eugen Iones­cu”, România literară, nr. 334/1996;

Mihail Straje – „Dicționar de pseudonime”, Editura Minerva, București, 1973;

Barbu Brezeanu – „Bunul nostru Arșavir”, re­vis­ta Ararat, nr. 135/1997;

Alexandru Paleologu – „Ar­șavir era cel mai bun dintre noi. Asta înseamnă și cel mai inteligent”, Ararat nr. 135/1997;

Stelian Tănase: „Anatomia mistificării 1944-1989”, Editura Humanitas, București 1998.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *