ACTERIAN, Arșavir-Nazaret (1907-1997)
Acterian, Arșavir-Nazaret (1907-1997). Jurnalist, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Prenumele de Nazaret apare în Biletul de liberare emis de penitenciarul din Aiud, unde urma să se afle de la 12 septembrie 1958 până la 6 septembrie 1977, pentru faptul de uneltire. Împreună cu fratele său Haig și sora sa Jeni, Arșavir a făcut parte dintr-o cunoscută dinastie de intelectuali armeni, care s-a dăruit culturii românești. Minți strălucite, cei trei frați s-au remarcat în deceniul ‘30, având șansa de a fi contemporani și prieteni cu marii lor colegi de generație: Eugen Ionescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Dan și Emil Botta, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Barbu Brezeanu, Petre Țuțea (cu care Arșavir împărțise celula de la Aiud). A.A. s-a născut la Constanța (Kiüs-tenge), cum îi plăcea lui să-și denumească orașul natal, în ziua de 19 septembrie 1907. Prietenul său de casă, Eugen Ionescu notează despre părinții lui Arșavir în cartea sa „Souvenirs et dernière rencontre” (Signatur, Elveția, 1989): „În seara dinainte de plecarea noastră în călătorie de nuntă, soția mea și cu mine am fost invitați la părinții armeni ai lui Arșavir – Aram, tatăl lui și cu soția sa, al cărei nume l-am uitat (Haiganuș n.n.). Niște armeni pitorești, veseli. Ne-au servit cu măsline fără sâmburi, tăiate-n bucăți – caviarul săracului cum spuneau ei”. În ceea ce-l privește pe Arșavir, bunul său coleg, Barbu Brezeanu, notează în amintirile sale: „Îl prețuiam și îl iubeam de o viață pe decanul breslei noastre scriitoricești, pe sfiosul și bunul nostru Arșavir Acterian. Făceam parte din aceeași tagmă și promoție a liceului „Spiru C. Haret” (1920-1928), unde acum peste 70 de ani devoram literatura – el cu precădere, pe cea filosofică – în dauna manualelor școlare și mai cu seamă a celor de matematică – antipatie ce ne-a atras tuturor celor din clasa a VII-a modernă, epitetul de „ageamii” și de „troglodiți”, mânios rostit de profesorul de matematici care era poetul Ion Barbu și care, ne-a devenit, efectiv, profesor de literatură. Tot atunci, în primăvara anului școlar 1928, debutam în Vlăstarul – revista liceului – împreună, dar și cu Ionescu Eugen, Noica Constantin”. (…) După terminarea liceului, Arșavir Acterian se înscrie la Drept. Devine avocat stagiar (ca și prietenii săi Mihail Sebastian și Emil Gulian). Se angajează ca secretar la ilustrul său profesor de drept constituțional Anibal Teodorescu. Student fiind, Arșavir face parte din redacția ziarului „Ultima oră”, la insistențele lui Petru Comarnescu, având de îngrijit pagina culturală. În 1929 apare „Vremea”, subintitulân- du-se „săptămânal al intelectualității române”. Proprietari: fostul primar general al Capitalei, Vasile Donescu și dramaturgul Al. Valjean, cuscrul acestuia. Arșavir ocupă, vremelnic, funcția de secretar de redacție, având meritul de a strânge în jurul publicației nume ca: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Geo Bogza, Ion Călugăru, Mihail Sebastian, ș.a. El însuși devine colaborator la numeroase publicații din Capitală unde semnează sub diverse pseudonime: Ahașveriș, A. Emin, Ar. Manu, Rivas Ra (Arșavir, anagramă), Alex. Vasia, Gh. Zamfir, în „Ecoul” (1929), „Axa” (1932), „Discobolul” (1932), „Fapta” (1930), „Freamătul vremii” (1932), „ABC” (1934-35), „DA și NU” (1936), „Excelsior” (1936-39), „Duminica” (1943). Fusese poreclit „martorul secolului”. A mers astfel o vreme cot la cot cu marii lui prieteni. A acceptat să participe, dar fără succes, la un concurs al tinerilor scriitori, cu un manuscris nebeletristic „Jurnalul unui nefilozof”. Eșecul nu l-a descurajat și nici nu l-a făcut să renunțe la scris. Despre acest prim insucces, Eugen Ionescu, aflat în epoca juneții sale bucureștene, scrie la 3 iulie 1936: „Căpătuirile nu sunt decât înfrângeri. Dar pe lângă bieții oameni și pe lângă iritarea mea, Arșavir trece și surâde. Problemele lui sunt serioase și adânci. El va rămâne ultimul în această viață. El nu poate trăi decât moartea. El își realizează moartea. El va fi primul în viața morții”. În preziua celui de-al doilea război mondial, săptămânalul „Vremea” – din redacția căruia face parte și A.A. – capătă o nouă turnură ideologică, cu tendință vizibil legionară. Primul care își exprimă dezamăgirea este Eugen Ionescu, care îl repudiază pe vechiul său prieten. Abia după anii ‘50, cei doi își reînnoadă legăturile prietenești, pe cale epistolară. De pe urma rătăcirilor sale, Arșavir Acterian are de suferit rigorile regimului comunist, fiind judecat și condamnat la ani grei de temniță și la „muncă gratuită” la Canal. În anul 1944 revista „Vremea” dispare. Arșavir se vede singur și neajutorat. Pentru a putea să supraviețuiască deschide într-o mică încăpere din preajma Ateneului o așa zisă „anticărie de lux”, cu firma „Nastratin”. În scurtă vreme, „Nastratin” devine un punct de întâlnire al lumii artistice și literare bucureștene. Arșavir depistează biblioteci celebre aparținând unor personalități în jenă financiară, se aprovizionează zilnic cu sute de volume, cărându-le, apoi, cu rucsacul, în rafturile anticariatului. Treaba mergea destul de bine. Până într-o zi, când autoritățile noului regim îi „naționalizează” și-i confiscă toate bunurile pe motiv că, printre cărțile aflate în vânzare se află și titluri ale unor autori interziși. De aici încolo, va urma și seria de întemnițări de care a avut parte A. A. „N-am certitudinea că Dumnezeu există – scrie el în jurnalul său – dar îmi place să cred că El există. Îl postulez, și mă căznesc să cred în El. (De aceea), când sunt la aman, singura mea mângâiere este rugăciunea pe care mi-o spun ca un automat: e un calmant”. În 1964, Arșavir Acterian este grațiat. Are 57 de ani. Neastâmpărat ca deobicei, se gândește să recupereze anii pierduți. În primul rând se ocupă de manuscrisele fratelui său Haig, care pierise pe front în Cuban, unde fusese trimis direct din închisoare, la linia-ntâia a frontului. Obține publicarea în ”Secolul XX”, din partea lui Dan Hăulică, a celor 47 de scrisori pe care ilustrul regizor englez, Gordon Craig, le trimisese lui Haig Acterian. Arșavir reușește în 1981, să vadă tipărite cele 16 sonete ale aceluiași Haig Acterian, ce au fost expediate prietenului său Ștefan Baciu, directorul revistei „Mele”, stabilit la Honolulu. Ardea de dorința de a i se face dreptate fratelui său. Prilejul se ivește odată cu schimbările ce au avut loc în 1989, în țară. În curând apare monografia „Molière” scrisă de Haig în închisoare. Apoi „Jurnalul unei ființe greu de mulțumit” (Editura Humanitas, București), cartea tulburătoare a sorei sale Jeni Acterian. Nu neglijează nici propria-i creație. Deși e marcat de oboseală, Arșavir Acterian publică în câțiva ani titlurile: „Cum am devenit creștin” (Ed. Harisma, București, 1994), „Jurnalul unui pseudo-filozof” (Ed. Cartea Românească, București, 1990), „Privilegiați și năpăstuiți” (Ed. Institutul European, Iași, 1992), „Jurnal în căutarea lui Dumnezeu” (Ed. Institutul European, Iași, 1994), „Portrete și trei amintiri din pușcărie” (Ed. Ararat, București, 1996), „Despre mirare” (Ed. Ararat, București, 1996). Toate aceste lucrări constituie adevărate spații de confesiuni și mărturisiri de epocă, asemeni unui moralist înveterat. Într-una din notațiile din „Jurnalul” său, datată 15 mai 1985 (p. 143), găsim și o undă autocritică, cu privire la rătăcirile sale din trecut: „Nu mă mai interesează nici politica, sau, mai pe larg, nici Istoria în acțiune și mizerie (de altfel, ca în tinerețea mea, când eram apolitic, condiție înțeleaptă din care am dezertat un timp ca să suport, ca un idiot, toate consecințele funeste ale acestei dezertări). Optez pentru credința în care adesea mă clatin (e cazul și locul să recunosc inegalitatea mea cu humoare și comportare) și mai ales pentru dragoste fără limită, anulând în mine ura cu desăvârșire, chiar de-ar fi ca ura să mă nimicească. Optez pentru Christos care, în ochii mei, a fost dragoste. Zică lumea ce-o zice! Cred în dumnezeirea lui Christos, întrucât e dragoste infinită. Nu-mi pasă dacă adevărul e de partea celor ce proclamă (cu o suspectă siguranță, totuși) că, Dumnezeu e un simplu mit și câte alte aserțiuni necontrolabile în absolut!” În ziua de 18 septembrie 1997, cu o zi înainte de a fi împlinit 90 de ani, Arșavir Acterian încetează din viață. A fost condus, pe ultimul său drum, de numeroși prieteni, la Cimitirul armenesc din București, acolo unde se odihnesc osemintele părinților săi, și ale surorii sale Jeni Acterian. Într-un articol, in memoriam, publicat de „România literară”, săptămânalul Uniunii Scriitorilor din România, Eugenia Vodă ne amintește de „Misterul Arșavir” – spunând: „Și totuși imaginea care rămâne despre Arșavir Acterian e aceea a unui învingător. Un om ales, în a cărui biografie rămân înscrise câteva victorii; victoria de a fi rămas el însuși, spiritual și generos, în „era ticăloșilor”, victoria de a fi rămas un domn într-o lume a tuturor mârlăniilor; puterea de a-și fi dus crucea cu seninătatea”.
Izvoare:
Eugenia Vodă: „Misterul Arșavir” – România literară nr. 39/1998;
„Arșavir Acterian”, supliment literar al publicației „Ararat”, nr. 23/1997);
Z Ornea – „Ultimul prieten al lui Cioran și Eugen Ionescu”, România literară, nr. 334/1996;
Mihail Straje – „Dicționar de pseudonime”, Editura Minerva, București, 1973;
Barbu Brezeanu – „Bunul nostru Arșavir”, revista Ararat, nr. 135/1997;
Alexandru Paleologu – „Arșavir era cel mai bun dintre noi. Asta înseamnă și cel mai inteligent”, Ararat nr. 135/1997;
Stelian Tănase: „Anatomia mistificării 1944-1989”, Editura Humanitas, București 1998.