ZAMBACCIAN, Kricor H. (1889-1962)
Portretul lui Zambaccian Kricor H. realizat de Corneliu Baba
Colecționar, critic de artă. Membru corespondent al Academiei Române. A descins în România, direct pe malurile Pontului Euxin, unde și-a demonstrat calități de negustor textilist. Apoi s-a mutat cu domiciliul în București, legându-și numele de arta românească, având vocație și un entuziasm de nedescris. A fost prietenul celor mai renumiți artiști ai penelului din România interbelică, pe care i-a susținut materialicește, stimându-i și ocrotindu-i. În anul 1957, Kricor Zambaccian publică la Editura de Stat pentru literatură și artă (ESPLA) din București, o carte intitulată „Însemnările unui amator de artă”, confesiune de credință, în care spune între altele: „Autodidact, mi-am făcut o educație à rebours și totuși nu regret, căci în loc să mă înalț la frumusețea clasică prin scriptele formelor didactice, am descoperit-o singur, târându-mă pe brânci spre piscurile ei și consider aceasta ca un privelegiu”. Într-o vreme, când oficialitățile vremii manifestau indiferență față de artă și artiști, Zambaccian s-a dorit, a fi un „protector al artelor”, iar mecenatului său i s-a potrivit un nume sinonim, rostit de toți: ZAMBACU. Asemeni lui Caius Cilinius Maecenas, care-și ținea deschise oamenilor de litere și artă, palatele și grădinile sale, Zambaccian și-a creat un muzeu al frumuseții, pentru uzul tuturor, în care a adunat câteva sute de capodopere ale celor mai de seamă artiști plastici români și străini. Cei care l-au cunoscut recunosc că, acest Mecena al zilelor noastre s-a născut pentru a servi arta. „A început prin a fi violonist și vioara n-a fost pentru el un „violon d’Ingres”, ci un instrument în tainele căruia se mistuia. Convertindu-și pasiunea pentru muzică în pasiune pentru pictură și sculptură, și-a petrecut, partea cea mai de preț din existența sa, prin atelierele artiștilor plastici care-i erau prieteni de zi și noapte, de discuții, de bucurii și suferință” (Jacques Zambaccian – „Ararat”, decembrie 1996). Iată și câteva mărturii ale contemporanilor săi: „Te-ai desbrăcat de averea ta, te-ai coborât de la proprietar ce erai al comorii tale de artă și te-ai lăsat numai custode. Joacă înaintea ochilor mei, ca niște gheiseri, depărtate comparații celebre și în talgerul acestui cuvânt familiar pe care ți-l rostesc cânt întru slava faptei tale, un șirag de mărgăritare. Dar giuvaerul cel mai scump nu pot să ți-l făurească elogiile noastre, fiindcă ți l-a făruit și ți l-a dat sufletul tău, când ai conceput acest lucru rarisim: exproprierea ta nu numai voluntară, dar entuziastă, în favoarea noastră a celor mulți!” (Gala GALACTION) „D. Zambaccian a dăruit țării românești 240 de opere selecționate, împreună cu clădirea din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăție a noului Muzeu: 18 grigorești ai momentului culminant al artistului; 15 luchieni; 8 andreești celebri; 29 de pânze de Petrașcu și multe alte lucrări de mare calitate. În colecțiile sale, întemeietorul acestei pinacoteci a știut să cuprindă și selecția – în ceea ce a fost mai de valoare – a lui Alexandru Bogdan Pitești, al cărui nume, oricare ar fi opinia juridică asupra lui, e strâns legat de frământările artistice din ceasul decisiv al avântului paletei românești. D. Zambaccian dă totul și nu cere Statului în schimb nimic. Cheltuielile de întreținere ale localurilor îl privesc, cât și administrarea acestui mare bun obștesc, atâta vreme cât cei 59 ani ai săi de azi vor deveni vârsta de o sută, cel puțin, pe care i-o dorim cu toții, ca să mai adauge și alte frumuseți, la cea mai frumoasă zestre de fată mare a României”. (Tudor Arghezi). Dania lui Zambaccian „îl așează, pe el, printre marii ctitori ai neamului – mărturisește Mihail Sadoveanu – și gestul său are o însemnătate deosebită pentru vremurile pe care le trăim”. Vorbind despre calitățile lui Zambaccian, mai ales sensibilitatea sa la artă, istoricul, criticul de artă și colecționarul George Oprescu, membru al Academiei Române, face unele referiri ce țin de însușirile lui Kricor H. Zambaccian, ținând seama și de obârșia acestuia: „D. Zambaccian este român, pentru că i-a plăcut să devie român, cu tot sufletul, să împărtășească cu noi necazurile, ca și bucuriile. D-sa a împreunat astfel calitățile, adică mai ales sensibilitatea la artă, două neamuri cunoscute pentru asemenea însușiri, cea armeană și cea românească. De tânăr s-a simțit puternic atras de pictură. A gustat-o cu o pasiune și cu o căldură exuberantă, care se cereau împărtășite și de alții. Cum întâlnea o operă ce-l entuziasma, își manifesta dragostea pentru ea în raze în care se simțea, nu numai plăcerea, dar și înțelegerea. Impresiile sale se cuveneau totdeauna analizate, explicate. De aceea, de la opera de artă s-a ridicat la cunoașterea artistului însuși, a vieții acestuia, la doctrina lui, la rolul lui în mișcarea artistică din vremea în care trăise. Așa se explică nevoia colecționarului, pentru o pătrundere mai adâncă a judecății estetice, de a veni în contact cu artiștii în atelierul lor, cu marii negustori de tablouri și de opere de artă din Apus și de la noi. Încet, încet, în amatorul de artă s-a născut criticul și astfel d. Zambaccian a adăugat la operele ce tratau despre maeștrii noștri din trecut și de azi, câteva dintre cele mai competente și mai cuprinzătoare monografii, admirabil prezentate, așa cum se cuvine să fie o astfel de publicație. Și pe acest tărâm d-sa a adus însemnate servicii artei noastre.” Pentru gândul și fapta sa, Zambaccian primește din partea Ministrului Artelor (1947), următoarea scrisoare de recunoștință: „Eu îi mulțumesc cu recunoștință domnului Zambaccian pentru darul făcut. Și îl asigur că tezaurul d-sale va fi păzit cu grijă și că el va fi pus la dispoziția mulțimilor, care la rându-le, îi vor fi generație după generație recunoscătoare. În numele Majestății Sale Regelui, îi înmânez ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofițer, care i-a fost conferit ca semn de cinstire și prețuire pentru gândul și fapta d-sale”. Dar șirul recunoștințelor nu se oprește aici. Ion Jalea, din partea Direcțiunii artelor din Minister, îi scrie prietenului Zambaccian: „Monumentala d-tale operă are încă nevoie de supravegherea d-tale ce nu poate fi înlocuită”. În anul 1957 – scrie maestrul Corneliu Baba în „România literară (nr. 46) sub titlul „Lamento inutil” – „Zambaccian deja suferind m-a rugat să-i fac un portret. Venea în atelier adus de un nepot, se așeza sprijinit de baston, somnola, iar uneori izbucnind într-un hohot de plâns repeta mașinal: „vor să-mi ia muzeul”. Prevestirea lui Zambacu s-a adeverit. În 1962 se stinge din viață, suferind și, cu vederea pierdută. Muzeul se destramă. Abea în 1996, la intervenția oamenilor de artă, a Uniunii Armenilor din România, „Muzeul Zambaccian”, se reîntoarce la vechea locuință, de unde fusese „dat afară”. S-a făcut o a doua inaugurare, fără prezența ctitorului, și a spovedaniei sale de la primul „botez”: „Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să realizez această colecție pe care o donez poporului. Mulțumesc d-lui Ministru al Artelor Ion Pas, că a îmbrățișat cu entuziasm propunerea mea, pe care o va desăvârși. Aduc omagiul meu de recunoștință talentelor românești, care în elanul lor m-au ridicat și pe mine spre piscuri de lumină. Mulțumesc prietenilor, colegilor și onoratei asistențe care îmi arată atâta simpatie. Mulțumesc tovarășei mele de viață, soția mea, Anita Zambaccian, care m-a secondat în alcătuirea acestei colecții. Fie ca această danie să adie ca o briză reconfortantă în aceste clipe grele pentru țara noastră și să rămână o modestă mărturie a solidarității ce trebuie să ne călăuzească pe toți, indiferent de origină, religie și ideologie politică. Mă simt ușurat, ca acela ce s-a spovedit și s-a împărtășit. Plec de aici iluminat.” În toiul activității sale neîntrerupte de colecționar exaltat, K. H. Zambaccian a scris și numeroase lucrări de specialitate, între altele și un studiu despre „Istoria artei armene”, publicat în Anuarul „ANI” din Bucu-rești. A dat, pe rând, scurte monografii despre Grigorescu, Petrașcu, Pallady, Tonitza. A ținut conferințe ca un adevărat personagiu al artei, devotat câtorva dintre pionerii picturii, pe care i-a cunoscut între cele două războaie. Ne-a lăsat mărturia unei competențe de adevărat recunoscător de valori artistice. G. Călinescu, vorbind despre K. H. Zambaccian, a spus între altele: „Cutare face o istorie a artei, altul teorie, numai K. H. Zambaccian se logodește cu tabloul, îl aduce triumfal în alcovul său muzeal ca pe o rațiune de a trăi, se scoală în miezul nopții spre a-l privi”…
Izvoare:
Revista Ararat nr.2/1990, nr.11/1991, nr.22/1992, nr.116-117/1996.
