TRANCU, Eugen (1912-1988)

Avocat, cronicar muzical. Fiul lui Grigore Trancu-Iași, om politic, fost ministru în guvernul generalului Averescu, profesor universitar la Academia Comercială din București. La împlinirea vârstei de 11 ani, care coincidea cu terminarea a patru clase primare și in­trarea în liceu, Grigore Tran­cu-Iași îi expediează din Bra­șov fiului său Eugen o scri­soare datată 4 august 1923: „Sunt bucuros să-ți spun ce mulțumit am fost de modul cum te-ai purtat și ai învățat în școala primară și pun nă­dejde în tine în liceu să înveți și mai bine și să te porți mai frumos. Numai prin muncă și purtări bune omul ajunge acolo unde dorește. Condiția progresului în lume este ca fiul să ajungă și mai departe decât părintele său. Generație după generație trebuie să muncească pentru înălțarea numelui ce-l poartă și pentru binele obștesc”. În anul 1933, același Grigore Trancu-Iași trimite fiului său Eugen, care împlinea 21 de ani, o scri­soare din Glasgow (Anglia) unde se afla: „Băietul tatei, din acest centru de muncă en­glezesc îți trimit urări de ziua noașterii tale. (…) Aș dori ca într-o zi să-ți dau putința să vizitezi și tu Anglia cu toată tradiția, perseverența și mun­ca ei. Să trăiești, dragul tatei, să fii sănătos și fericit”. Cu toate urările de bine și de speranță ale tatălui, soarta fiului său Eugen Trancu s-a dovedit a fi vitregă și dură. După ab­solvirea liceului „Spi­ru Haret” din București, Eu­gen Trancu urmează Fa­cul­tatea de Drept și devine avocat, dar nu pentru multă vre­me. În anul 1951 cariera lui de jurist se încheie odată cu eliminarea sa din barou din cauza dosarului de cadre, fiind socotit fiul unui fost minis­tru în regimul bur­ghe­zo-mo­șieresc. Deoarece între anii 1942-43 Eugen Trancu publicase în revista „Ori­zon­turi” cronici muzicale, în care întrezărea viitorul strălucit în viața muzicală internațională a prietenului său Sergiu Celi­bidache (acesta plecat din ța­ră), numele lui Eugen Trancu a fost prohibit. Ajungând șo­mer și neajutorat, Eugen Trancu intră ca muncitor în di­verse fabrici și șantiere, lu­crând ca topometrist. În toți anii care au urmat, Eugen Tran­-cu n-a reușit să-și schimbe cursul vieții sale. Singura lui nădejde și speranță rămăsese trainica prietenie pe care o purta lui Sergiu Celibidache, de-acum celebru în lumea muzicală de pe toate meridianele. Acesta la rândul său nu și-a uitat, nici-o clipă, prie­te­nul din țară, realizând o punte de legătură printr-un schimb de scrisori și ajutoare materiale. „Secretul acestei prietenii a putut fi dezvăluit, pe de-an­tregul, abia după trecerea celor doi în lumea um­brelor, prin anul 1997, când Editura „Ararat” din București publică o carte inedită: „Sergiu Celi­bidache — scrisori către Eu­gen Tran­cu-Iași”, de a cărei îngrijire s-a ocupat ziaristul Fabian Anton. Iată ce scria Eugen Trancu despre Sergiu Celibidache: „Parafrazez titlul piesei „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” și întreb: Cui i-e frică de Sergiu Celibidache?. Un vag ecou îmi spune că de el se tem cei convinși că știu toate tainele muzicii, cei care cred că numai au nimic de învățat. Ei formează un zid de nepătruns pentru adevăratele talente, pentru cei ce au dus fai­-ma țării noastre peste hotare”. Cele 60 de epistole inedite ce au apărut în carte, întinzân­du-se pe o perioadă de 40 de ani (1939-1979), constituie o „felie” din istoria muzicii ro­mânești, un document despre personalitatea unui mare dirijor-compozitor Sergiu Celibi­da­che, precum și eleganța, bu­nul gust și modestia unui Ar­mean, care a preferat să îndure toate umilințele unui regim aberant, care s-a des­tră­mat exact la un an, du­pă ce Eugen Trancu și-a în­chis ochii pentru vecie (1988).

Izvoare:

„Sergiu Celibidache — scrisori către Eugen Trancu-Iași”, Editura „Ara­rat”, 1997, București;

Fa­bian Anton: „Epistole cu bun simț” — „Ararat”, 1997.