MANUC-BEI, Mirzaian (1769-1817)

La începutul secolului al XIX-lea, acest bei (prinț), a jucat un rol anume în Mun­tenia și pe plan diplomatic european, în lupta anti-bonapartistă. Om politic, diplomat și om de afaceri, a fost bei al Împăratului otoman și prinț de Moldo-Vlahia. Armean de ambii părinți, din regiunea Araratului, Manuc Bei s-a născut în anul 1769, la Rus­ciuk. Părinții: tatăl, Martiros Mirzaian, din Karpi, mama, născută Hanum Oglu. Ioan Mirza, frate cu Manuc, s-a născut în Armenia (turcească) și s-a căsătorit cu o fată de 12 ani, fiica unui prieten, sal­vând-o, astfel, de haremul sul­tanului. Din a­ceas­tă căsătorie vor apare trei copii: un băiat, Garabet și două fete. Una dintre acestea, Rozalia, se căsătorește cu cavalerul Anton Rilter von Pruncul. Cea de a doua fată se căsătorește cu fratele soției lui Manuc-Bei. Copiii lui Manuc-Bei: Ioan Murad, că­săto­rit cu Elena Deliha­nova, fiica generalului rus Grigore Delihanov; Gri­go­re Feirat, necăsătorit, a locuit la Paris unde și-a pierdut ve­derea; Ecaterina, căsătorită cu Cris­tofor Lazarev, unul dintre fon­datorii Ins­titutului „La­zarian” din Moscova; Pembe, al pa­tru­lea copil al lui Ma­nuc-Bei, se căsătorește cu Iacob Melihtubarian. Mai sunt alte două fiice, Mariam și Ga­yané, care mor foarte ti­nere. Vor­bindu-se și astăzi despre „arborele genealogic” al familiei Ma­nuc-Bei, mai apar nu­me de conți și baroni de viță germană și italiană, care recu­nosc existența unor legături de rubedenie cu descendenții lui Manuc-Bei. Una dintre des­cendente a vândut în anul 1935 Academiei Comer­ciale din București, biblioteca familiei Manuc-Bei de la Hâncești, cu 2500 volume și întreg mobilierul, la prețul de 8000 lire italiene. Tânărul Manuc își face ucenicia la un negustor armean din Iași. Aici pe lângă limba română el învață fran­ceza și rusa. Cro­nicarii epocii spun că era în­zestrat cu cali­tăți ex­cep­țio­nale: frumos, in­te­ligent și cult, vorbea 12 limbi la perfecție, abil și șiret, curtenitor și voluntar. „A dorit să fie bogat și a reușit să aibă o avere imensă, în bani, moșii și proprietăți în București și în alte loca­lități. Prin însușirile sale naturale și prin ascuțita sa abilitate diplomatică el a adus servicii atât Rusiei, cât și Turciei, pe când aceste două state pu­ternice erau în război. Aceste servicii i-au fost plătite nu numai cu titluri, decorații și înalte scrisori de mulțumire, dar și cu mult aur, scutiri de impozite și alte avantaje. Bo­gatul „prinț” și-a pus, astfel, în gând să construiască în București un han mare încă înainte de anul 1800, dar îm­prejurările nu l-au ajutat decât după 1806 când s-a stabilit în capitala Valahiei. Locul pe care a fost construit Hanul Manuc făcea parte, altă dată, din Curtea domnească, al cărei teren începuse să se vândă, în parcele, la licitație, în ultimii ani ai sec. XVIII. Deși existau restricțiuni, care inter­ziceau străinilor să cumpere proprietăți în București și în țară, acestea nu s-au aplicat lui Manuc, deoarece s-a ținut seama de serviciile aduse de el, când a salvat orașul și pe boieri, îndepărtând de capitală bandele turcești conduse de Ma­nav-Ibrahim. Însuși mi­tropoli­tul Dosoftei a recunoscut în scris serviciile și me­ritele lui Manuc-Bei. Așa a devenit el cel mai bogat ce­tățean străin din Țara Româ­nească. În timpul războiului ruso-turc (1806-1812), dar mai ales în ultimii doi ani ai acestui răz­boi, „Manuc-Bei ajunsese un personaj important, agreat de ruși și mai mult temut de turci, care a­veau totuși nevoie de serviciile sale.” Între timp a fost dat în folosință și Hanul care avea să-i poarte numele. După în­cheierea armistițiului din anul 1807, trupele beligerante ur­mau să se retragă din Vala­hia. Turcii evacuaseră terito­riul românesc, în schimb trupele țariste căutară pretexte și rămaseră în București. Hanul lui Manuc fu ocupat de ofițerii ruși. În Capitală, în­cepură să se țină lanț balurile și petrecerile, iar rublele ru­sești um­pleau buzunarele negustorilor. Dar armistițiul n-a adus și pacea. Războiul dintre cele două state reîncepe. În 1810, intră în București, noul co­mandant al trupelor Țarului, generalul Bagration. Aces­ta, împreună cu suita sa, se ins­talează în Hanul lui Manuc. Turcii sunt învinși. Urmează un nou armistițiu, în noiembrie 1811 și totodată tratative pentru încheierea păcii, care vor fi semnate la 16 mai 1812. Prin abilitatea lui Ma­nuc-Bei, plenipotențiarii ruși și turci, împreună cu suitele lor, care se ridicau la 200 de persoane, au fost găzduiți la Hanul lui Manuc, contra bani grei, iar două saloane spa­țioase ale hanului au fost trans­formate în încăperi pentru discutarea și semnarea păcii. În anul 1817, Manuc-Bei trece în neființă, iar treburile lui negustorești încep să se des­trame. Prin anul 1870, hanul ce-i purta numele se va numi Hotel „Dacia”, loc de întrunire a partidelor po­litice.

Izvoare:

Tigran Grigorian, „Istoria și cultura poporului armean”, București, Editura Științifică 1993;

George Po­tra, „Din Bucureștii de altădată”;

Eugen Pani­ghianț: „Adnotări la arbo­rele ge­nealogic al lui Manuc-Bei”, revista „Ararat” nr. 9/1991.