MANISSALIAN, Armenag (1875-1934)
Personalitate românească a epocii interbelice, liderul Uniunii Armenilor din România. A fost un om în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului, care și-a dedicat întreaga viață pentru binele consângenilor săi, pentru apărarea celor nevoiași și sporirea prestigiului etniei din care făcea parte. S-a născut la Constantinopol, în anul 1875, unde a studiat la prestigiosul liceu „Robert Collège”. Evenimentele din Turcia împotriva armenilor l-au îndurerat nespus, bunicul său fiind prima jertfă a familiei. Pentru a scăpa de alte suferințe, tatăl său își ia întreaga familie, compusă din patru băieți și trei fete și se refugiază în România. La început familia se stabilește la Constanța. Aici înființează o firmă de mare prestigiu „Frații Manissalian”, având ca obiect principal exportul de cereale. Casa Manissalian, o clădire arhitectonică de mare frumusețe construită de el îi poartă și astăzi numele. În 1906, se căsătorește cu Marietta Aburel, dintr-o veche familie armenească din Botoșani. Prin această căsătorie Armenag Manissalian intră în relații de rudenie cu prestigioasele familii armenești Missir și Goilav, stabilite în Moldova de câteva sute de ani și care au strălucit prin cultura lor aristocratică. În paralel, pe plan economic, afacerile firmei Manissalian prosperă tot mai mult, datorită exporturilor de cereale în Austria și Franța. În anul 1914 începe prima conflagrație mondială. Armenag Manissalian vine în ajutorul conaționalilor săi. De-acum este preocupat de ajutorarea armenilor refugiați din Constantinopol. În portul Constanța apar primele vase cu refugiați armeni scăpați cu viață din masacrele otomane. Guvernul român, prin glasul primului ministru Brătianu, refuză să acorde azil primilor refugiați armeni. Armenag Manissalian își pune întreaga personalitate în joc, știind că se bucură de autoritate în cercurile conducătoare ale țării. Se prezintă la Brătianu, convingându-l că un refuz din partea lui ar însemna trimiterea la moarte a mii de armeni nevinovați. „…Răspunzi, dumneata, de soarta lor — domnule Manissalian?” fu întrebarea primului ministru român. „…Răspund, domnule Brătianu!” fu răspunsul dat fără șovăire. Așa au scăpat mii de armeni de la o tragedie neînchipuită. Asumându-și o mare răspundere, atât față de autoritățile române cât și față de conaționalii săi, Armenag Manissalian își consacră viața numai actelor umanitare. Ca președinte al Uniunii Armenilor din România se ocupă de cazarea refugiaților. Sprijină materialmente înființarea unui spital cu 250 de paturi pe strada Armenească. Înființează la Strunga un orfelinat pentru 400 de copii armeni. Tot cu ajutorul lui bănesc, apare revista de cultură „Ararat”, începând din anul 1924 având scris pe frontispiciu: „sub patronajul domnului A. Manissalian, președintele Orfelinatului armean din România”. Toate acestea la puțină vreme după terminarea primei conflagrații mondiale. În 1927 țara este lovită de o criză economică acută. Firma Manissalian nu reușește să mai onoreze contractele de export. Asupra ei se abate o adevărată catastrofă financiară. Amărât și profund dezamăgit, nefiind ajutat de nimeni, în schimb lovit sub raport moral, Armenag Manissalian închide ochii la vârsta de 59 ani, nu înainte de a se spovedi celor apropiați: „Fă un bine, dar aruncă-l în spate. Nu aștepta de la nimeni recunoștință și mulțumire”… Vâlva care s-a produs în legătură cu așa zisa „insolvabilitate” a firmei Manissalian a fost, ulterior, potolită chiar de un articol de fond publicat de cotidianul „Argus” (nr. 4340, anul XVIII, din 1927), în apărarea Casei de cereale Manissalian, recunoscută atât în țară cât și în străinătate, învinovățită pe nedrept de către organele administrative și judecătorești care au dat dovadă de necunoașterea mecanismelor economice în acordarea creditelor, lipsă de abilitate profesională. „Declararea stării de faliment a firmei Manissalian — scrie ziarul citat — a însemnat o măsură severă cu totul nejustificată.” La rândul ei, publicația „Ararat”, (nr. 40 din luna octombrie 1927 – seria veche) a publicat următoarele: „O firmă ca cea a casei Manissalian din Capitală, cu o reputație, probitate și soliditate stabilită, care făcea un dever anual de câteva miliarde de lei și plătea taxe vamale și altele de un miliard și jumătate de lei pe an — a fost lovită incorect pentru o sumă derizorie de 30 de milioane de lei, de organe administrative incompetente.”
Izvoare:
Revista Ararat, nr. 18/1991.
