KALUSTIAN, Leon (1908-1990)

Leon KalustianUnul dintre cei mai mari jurnaliști români ai epocii interbelice. S-a născut la Focșani în anul 1908. Membru al Uniunii Scriitorilor din Ro­mâ­nia. A debutat în 1926 la „Cu­vântul”. Scrierile lui au circulat în numeroasele pu­bli­cații dintre cele două războaie sub pseudonimele: Democrit, El­ka, Kalvincar (cu Ion Vinea și N. Carandino la „Facla”), Lucullus, Al. Teodoru, Vla­di­mir. A gazetărit la „Adevărul”, „Cuvântul”, „Curentul”, „Di­mineața”, „Facla”, „Lumea Ro­­mânească”, „Zorile”. Sub regimul de tristă amintire, condeiul lui, care a demascat politicianismul de paradă și antidemocrația, a trebuit să zacă împreună cu stăpânul său între pereții penitenciarelor. Crezul lui de ziarist de­mocrat, pentru care a pă­timit în mod nedrept, a fost mărtu­risit încă din anul 1935, în „Facla”, răspunzându-și întrebării: De ce scriu? „Scri­sul, după a mea părere, se im­pu­ne ca un corolar inexorabil al unei emoții, indiferent dacă se imprimă psihic sau cerebral, al unui șoc care naște uneori observația, care poate determina alteori ideea, care poate face să se ivească câteodată inspirația. Așa cred că s-a scris dintotdeauna, de la vremea penei de gâscă, până la timpurile de azi. (…) Ce-aș putea eu să fac în fața inechităților sociale, în fața contrastului dintre două lumi, una de sătui și alta de flă­mân­zi, una de privilegiați și alta — turmă obidită și împilată, cu existența sortită să se consume în ce­nu­șiul anonim al fâ­șiilor larvare, sau în fața ac­ceselor trico­lore în nu­mele cărora se sparg capetele în Ciș­migiu la niște bătrâni ne­pu­tincioși, ce pot face în fața urii de rasă pe care orice cap sănătos o repu­diază, sau cum pot privi im­pasibil la de­șucheriile politicii instinctive puse la cale de guvernanți și ocrotite de ei, ce pot face în fața nedreptăților de tot felul, a calomniei ti­că­loase, ațâ­țărilor fără noimă, a legalității concediate, a spiritului de jus­tiție absent, sau, când mă lo­vesc de arhierei fără credință, de moraliști fără morală, de tâlhari servind lecții de onestitate, de prostituați care bla­mează pros­ti­tuția, de inconsecvenți ana­te­mizând cinic inconsecvența, ori când văd jurăminți călcate și făgăduieli publice uitate, te întreb iarăși: pot să nu scriu? Poate trece un mânuitor de con­dei — un sensibil și un re­ceptiv deci — fără să se în­duioșeze pe lângă o dramă, fără să-și țipe revolta pe lângă nedreptate, fără să dărâme de pe soclu un fals apostol, fără să dea în vileag rătăcirile, vidul din mirajul superstițiilor, fetișurile, eresu­rile și poate să nu pălmuiască el ipocrizia, duplicitatea, pol­tro­neriile și să nu flageleze cu gârbaciul slovei epiderma care nu știe roși? Hotărât, este cu ne­pu­tință. Astfel, scri­sul îmi pare ca o necesitate psihologică și-o trebuință de a mă elibera pe mine însumi de tristeți, de mâhniri și de re­volte, ca să pot găzdui altele. Dar în cazul meu special, mai e ceva: sunt ateu. Și probabil fiindcă fiecare din noi are nevoie de un reazim interior, mi-am făcut din scris o mistică și unica mea religie”. În memoriile sale, aprigul gazetar, N. Carandino, scria în vo­lumul „Nopți albe și zile ne­gre”, următoarele: „Tot ar­mean era și Leon Kalustian, … dar de altă factură. Fru­mos, de o eleganță à la italiènne, dar tăcut și discret, plin de farmec. L-a caracterizat odată Victor Ef­timiu, vă­zân­du-l cum se apro­pia de terasa cafenelei: „Ui­tă-te la el! Ob­servi ce pas elas­tic și legănat? Parcă ar purta o tavă cu șer­bet pe coridoarele seraiului!”. Leon Ka­lus­tian era în termeni excelenți cu Al. Vaida Voie­vod, cu Argetoianu, cu Ar­mand Căli­nescu și cu Virgil Madgearu, cu Grigore Iunian și cu colo­nelul Petrescu. Citez câteva nume la întâmplare, fiindcă, pe lângă aceștia, mai erau mulți alții care îl considerau printre intimi. La început, proas­­păt descins de la Foc­șani, a avut o activitate foar­te intensă în presa poli­tică. Odată cu venirea dictaturilor, a preferat să joace un rol de culise, un rol foarte im­portant, de care au profitat prietenii lui, mai ales cei de stânga. În mod neașteptat, un ziarist de reală calitate se re­trăgea de pe primul plan al activității, fără ca prezența să-i fie mai puțin simțită. Izbucnirea răz­boiului a prelungit în mod firesc absența, pe care o va întrerupe doar peste treizeci de ani un senzațional debut în istoriografia literară. Acestea sunt datele biografice ale unei cariere înregistrate de cronica interbelică. Puțini știu însă că talentatul ziarist este în ace­lași timp un om foarte cultivat, bibliofil și… biblio­graf, colecționar de artă, pasionat de muzică”. L. Ka­lustian a avut mai mult ca oricine conștiința profesiei de gazetar, pe care n-a obosit cultivând-o și respectând-o, profesie căreia i-a rămas fidel până la moarte. Leon Ka­lus­tian și-a făcut nume în ga­zetărie în anii de ctitorie a rân­duielilor democratice de du­pă reîntregirea României. A trecut apoi prin trei dictaturi și știa bine, în articulații intime, cum merg rotițele istoriei. A suferit rigorile mai multor cen­zuri inacceptând o cât de măruntă concesie. A fost în­temnițat de două ori, câte cinci ani, la Jilava și Gherla. Bibliofil pasionat s-a deplasat la Paris ca să participe la licitația unor bibliotecari, plătind bani grei pentru unele achi­ziții. Valoroasa lui colecție a fost prădată de ce avea mai de preț, de slujbașii secu­ri­tății, în timpul detențiilor. Du­pă „eliberare”, dragostea a­ces­tuia pentru literatură a lă­sat un semn în timp: nepre­țuitele volume care purtau un titlu modest: „Simple note”, scrise de el după „ieșire” și scoase câțiva ani la rând, în care făcea elogiul cărții și al creatorilor ei, atrăgându-ne, totodată, aten­ția asupra unor fapte de cultură. Aflându-se pe patul celei din urmă su­ferințe i s-a adus la cunoștință evenimentele din decembrie 1989 și că­de­rea lui Ceau­șescu. N-a reac­țio­nat. A șoptit doar, a ușu­rare: „Tre­buia să vină și spășeala asta”. L. Kalustian a rostit aceste ultime cuvinte fără nici un gând de răzbu­nare, doar cu satisfacția invincibilității idei­lor pentru care și-a dăruit, cu altruism și demnitate viața.


Izvoare:

Paul Lăzărescu — „A avut conștiința profesiei de gazetar”, articol publicat în „Ararat” nr. 40/1993;

Vlai­cu Bârna — Evocare: „Leon Kalustian sau vibrația unei pasiuni de o viață”, în „Ara­rat” (ibidem);

Nicolae Ar­sene — „L. Kalustian” în „Adevărul literar și artistic” nr. 33;

Mihail Straje: „Dic­ționar de pseudonime”, Editura „Minerva”, 1973.