KALUSTIAN, Leon (1908-1990)
Unul dintre cei mai mari jurnaliști români ai epocii interbelice. S-a născut la Focșani în anul 1908. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în 1926 la „Cuvântul”. Scrierile lui au circulat în numeroasele publicații dintre cele două războaie sub pseudonimele: Democrit, Elka, Kalvincar (cu Ion Vinea și N. Carandino la „Facla”), Lucullus, Al. Teodoru, Vladimir. A gazetărit la „Adevărul”, „Cuvântul”, „Curentul”, „Dimineața”, „Facla”, „Lumea Românească”, „Zorile”. Sub regimul de tristă amintire, condeiul lui, care a demascat politicianismul de paradă și antidemocrația, a trebuit să zacă împreună cu stăpânul său între pereții penitenciarelor. Crezul lui de ziarist democrat, pentru care a pătimit în mod nedrept, a fost mărturisit încă din anul 1935, în „Facla”, răspunzându-și întrebării: De ce scriu? „Scrisul, după a mea părere, se impune ca un corolar inexorabil al unei emoții, indiferent dacă se imprimă psihic sau cerebral, al unui șoc care naște uneori observația, care poate determina alteori ideea, care poate face să se ivească câteodată inspirația. Așa cred că s-a scris dintotdeauna, de la vremea penei de gâscă, până la timpurile de azi. (…) Ce-aș putea eu să fac în fața inechităților sociale, în fața contrastului dintre două lumi, una de sătui și alta de flămânzi, una de privilegiați și alta — turmă obidită și împilată, cu existența sortită să se consume în cenușiul anonim al fâșiilor larvare, sau în fața acceselor tricolore în numele cărora se sparg capetele în Cișmigiu la niște bătrâni neputincioși, ce pot face în fața urii de rasă pe care orice cap sănătos o repudiază, sau cum pot privi impasibil la deșucheriile politicii instinctive puse la cale de guvernanți și ocrotite de ei, ce pot face în fața nedreptăților de tot felul, a calomniei ticăloase, ațâțărilor fără noimă, a legalității concediate, a spiritului de justiție absent, sau, când mă lovesc de arhierei fără credință, de moraliști fără morală, de tâlhari servind lecții de onestitate, de prostituați care blamează prostituția, de inconsecvenți anatemizând cinic inconsecvența, ori când văd jurăminți călcate și făgăduieli publice uitate, te întreb iarăși: pot să nu scriu? Poate trece un mânuitor de condei — un sensibil și un receptiv deci — fără să se înduioșeze pe lângă o dramă, fără să-și țipe revolta pe lângă nedreptate, fără să dărâme de pe soclu un fals apostol, fără să dea în vileag rătăcirile, vidul din mirajul superstițiilor, fetișurile, eresurile și poate să nu pălmuiască el ipocrizia, duplicitatea, poltroneriile și să nu flageleze cu gârbaciul slovei epiderma care nu știe roși? Hotărât, este cu neputință. Astfel, scrisul îmi pare ca o necesitate psihologică și-o trebuință de a mă elibera pe mine însumi de tristeți, de mâhniri și de revolte, ca să pot găzdui altele. Dar în cazul meu special, mai e ceva: sunt ateu. Și probabil fiindcă fiecare din noi are nevoie de un reazim interior, mi-am făcut din scris o mistică și unica mea religie”. În memoriile sale, aprigul gazetar, N. Carandino, scria în volumul „Nopți albe și zile negre”, următoarele: „Tot armean era și Leon Kalustian, … dar de altă factură. Frumos, de o eleganță à la italiènne, dar tăcut și discret, plin de farmec. L-a caracterizat odată Victor Eftimiu, văzându-l cum se apropia de terasa cafenelei: „Uită-te la el! Observi ce pas elastic și legănat? Parcă ar purta o tavă cu șerbet pe coridoarele seraiului!”. Leon Kalustian era în termeni excelenți cu Al. Vaida Voievod, cu Argetoianu, cu Armand Călinescu și cu Virgil Madgearu, cu Grigore Iunian și cu colonelul Petrescu. Citez câteva nume la întâmplare, fiindcă, pe lângă aceștia, mai erau mulți alții care îl considerau printre intimi. La început, proaspăt descins de la Focșani, a avut o activitate foarte intensă în presa politică. Odată cu venirea dictaturilor, a preferat să joace un rol de culise, un rol foarte important, de care au profitat prietenii lui, mai ales cei de stânga. În mod neașteptat, un ziarist de reală calitate se retrăgea de pe primul plan al activității, fără ca prezența să-i fie mai puțin simțită. Izbucnirea războiului a prelungit în mod firesc absența, pe care o va întrerupe doar peste treizeci de ani un senzațional debut în istoriografia literară. Acestea sunt datele biografice ale unei cariere înregistrate de cronica interbelică. Puțini știu însă că talentatul ziarist este în același timp un om foarte cultivat, bibliofil și… bibliograf, colecționar de artă, pasionat de muzică”. L. Kalustian a avut mai mult ca oricine conștiința profesiei de gazetar, pe care n-a obosit cultivând-o și respectând-o, profesie căreia i-a rămas fidel până la moarte. Leon Kalustian și-a făcut nume în gazetărie în anii de ctitorie a rânduielilor democratice de după reîntregirea României. A trecut apoi prin trei dictaturi și știa bine, în articulații intime, cum merg rotițele istoriei. A suferit rigorile mai multor cenzuri inacceptând o cât de măruntă concesie. A fost întemnițat de două ori, câte cinci ani, la Jilava și Gherla. Bibliofil pasionat s-a deplasat la Paris ca să participe la licitația unor bibliotecari, plătind bani grei pentru unele achiziții. Valoroasa lui colecție a fost prădată de ce avea mai de preț, de slujbașii securității, în timpul detențiilor. După „eliberare”, dragostea acestuia pentru literatură a lăsat un semn în timp: neprețuitele volume care purtau un titlu modest: „Simple note”, scrise de el după „ieșire” și scoase câțiva ani la rând, în care făcea elogiul cărții și al creatorilor ei, atrăgându-ne, totodată, atenția asupra unor fapte de cultură. Aflându-se pe patul celei din urmă suferințe i s-a adus la cunoștință evenimentele din decembrie 1989 și căderea lui Ceaușescu. N-a reacționat. A șoptit doar, a ușurare: „Trebuia să vină și spășeala asta”. L. Kalustian a rostit aceste ultime cuvinte fără nici un gând de răzbunare, doar cu satisfacția invincibilității ideilor pentru care și-a dăruit, cu altruism și demnitate viața.
Izvoare:
Paul Lăzărescu — „A avut conștiința profesiei de gazetar”, articol publicat în „Ararat” nr. 40/1993;
Vlaicu Bârna — Evocare: „Leon Kalustian sau vibrația unei pasiuni de o viață”, în „Ararat” (ibidem);
Nicolae Arsene — „L. Kalustian” în „Adevărul literar și artistic” nr. 33;
Mihail Straje: „Dicționar de pseudonime”, Editura „Minerva”, 1973.