IACOBOVICI, Iacob (1879-1959)
S-a născut la Costești (Botoșani) din ambii părinți armeni. Tatăl, Melcom Iacobovici. Mama, Roza, născută Tatos. Este menționat în toate enciclopediile ca „întemeietor al școlii moderne de chirurgie românească”. După absolvirea liceului „A. T. Laurian” din Botoșani, se înscrie la Facultatea de Medicină din București absolvind-o cu teza „Arteorologie fetală”, distinsă cu „Magna cum laudae”. Student fiind, obține premiul „Hillel” al Academiei Române, pentru o lucrare de larg interes: „Cauzele mortalității primei copilării în România” (1901). Și tot ca student desfășoară o activitate practică, laborioasă, în spitale și clinici din București. Din 1907 — medic secundar la clinica de la Spitalul Colțea, condusă de profesor Dr. Thoma Ionescu. În 1912 este șef de misiune chirurgicală la Stara-Zagora (Bulgaria), iar puțin mai târziu (1916-1918) organizează spitalele de campanie și comandă Spitalul militar nr. 7 din Bacău (1917-1918). Se remarcă prin vastele cunoștințe dovedite în chirurgia de război, un pionierat în țara noastră. Înaltul său spirit umanist îl determină să acorde asistență și prizonierilor de război, înscriindu-se ca un nou fapt de pionierat. Între anii 1919-1933, profesorul Iacobovici activează la Cluj, la clinica chirurgicală, fiind și rector al Universității clujene. Între 1933-1946, se află iar în București, unde organizează Spitalul de urgență din Capitala țării. Este membru fondator al Academiei de Medicină (1935), alături de somitățile Danielopolu, Mihai Ciucă, C. I. Parhon ș. a. Membru al Academiei de chirurgie din Paris și al altor Societăți similare din străinătate, pentru care a fost distins — printre multe altele — cu Legiunea de Onoare Franceză și cu titlul de medic emerit. Profesorul Iacobovici este cel care a introdus în practică operația de rezecție concomitentă a coastei întâi și a nervului frenic, operație care poartă numele de „Iacobovici”. Ca om politic, profesorul Iacobovici a ocupat cu strălucire scaunul de senator în Parlamentul României, atacând în pledoariile sale racilele societății din acea vreme (vezi Monitorul Oficial, partea a III-a, nr. 29 august 1930 și nr. 35 din 5 septembrie 1930). A criticat cu competență și curaj, stările de fapt dăunătoare din serviciile publice cum au fost: risipa, cumulul, pseudo-funcționarii, etc. spunând: „Țara este o paragină de la un capăt la altul, dorm fără cruci cei care și-au rupt firul vieții și stau flămânzi cei care au rămas după dânșii. Laboratoarele sunt văduvite de aparate și oameni, conform teoriei: maximum de existență pentru unii și maximum de mizerie pentru alții. Amputați cangrena cât mai este vreme, ca să nu facă disperarea și desnădejdea”. I se spunea „omul de bronz” în lumea medicală (V. Tuchel, „Veghe și speranță”, București, Editura Eminescu, 1986, p. 54). A intervenit, personal și direct în presă, la diferite forumuri, în mod oficial și oficios. S-a ridicat în apărarea profesorului său, Thoma Ionescu, când acesta a fost ținta unor campanii de calomnii. În incinta senatului s-a auzit cuvântul său vehement și incisiv, demascator, pentru nedreptatea care se face neacordându-se o pensie profesorului Mina Minovici. „Omul de bronz” era într-o strânsă prietenie cu Emil Racoviță. Sub influența acestuia, în timpul liber profesorul Iacobovici se ocupa de arheologie. Efectuează săpături la Tg. Ocna, unde descoperă obiecte din neolitic, cu valoare arheologică autentică. Pe cheltuiala sa creează un muzeu în Tg. Ocna, donând obiectele descoperite de el. În anii tinereții a legat o duioasă prietenie cu poetul Panait Cerna, și fapt cunoscut, Iacobovici donează Academiei Române, manuscrisele lăsate lui, de către poet. Din opera lui: Demonstrații clinice, 1910; Osteosinteza, 1910; Misiunea sanitară română, 1913; Organizarea serviciului sanitar militar, 1914; Transplantările libere, 1914; Chirurgie de război, 1915; Cancerul, Cluj, 1926; Deux cas de tumeur de la glande carotide, București, 1928 ș. a.
Izvoare:
Enciclopedia „Cugetarea”, București 1941, p. 411;
Dicționar Enciclopedic Român, București 1964, p. 737;
Dicționarul botoșănenilor de Ionel Bejenaru, Editura Moldova-Iași 1994, p. 133;
Profesor Dr. Ion Chiricuță — „Iacob Iacobovici, Ctitor al școlii medicale românești”, în „Contemporanul”, București, 27 decembrie 1979;
Maria V. Dvoracek, Medalion — profesorul dr. Iacob Iacobovici, în „Ararat”, nr.41/1993.
