IACOBOVICI, Iacob (1879-1959)

IACOBOVICI IacobS-a născut la Costești (Botoșani) din ambii părinți armeni. Tatăl, Melcom Iaco­bovici. Mama, Roza, născută Tatos. Este menționat în toate enciclopediile ca „întemeietor al școlii moderne de chirurgie românească”. După absol­virea liceului „A. T. Laurian” din Botoșani, se înscrie la Facultatea de Medicină din București absolvind-o cu teza „Arteorologie fetală”, distinsă cu „Magna cum laudae”. Student fiind, obține premiul „Hillel” al Academiei Române, pentru o lucrare de larg in­teres: „Cauzele mortalității primei copilării în România” (1901). Și tot ca student des­fășoară o activitate practică, laborioasă, în spitale și clinici din București. Din 1907 — medic secundar la clinica de la Spitalul Colțea, condusă de profesor Dr. Thoma Ionescu. În 1912 este șef de misiune chirurgicală la Stara-Zagora (Bulgaria), iar puțin mai târziu (1916-1918) organizează spitalele de campanie și co­man­dă Spitalul militar nr. 7 din Ba­cău (1917-1918). Se re­marcă prin vas­te­le cunoștințe dovedite în chi­rurgia de răz­boi, un pionierat în țara noastră. Înaltul său spirit umanist îl determină să acorde asistență și prizonierilor de război, îns­criindu-se ca un nou fapt de pionierat. Între anii 1919-1933, profesorul Iacobovici ac­tivează la Cluj, la clinica chirurgicală, fiind și rector al Universității clujene. Între 1933-1946, se află iar în Bucu­­rești, unde organizează Spitalul de urgență din Capi­tala țării. Este membru fondator al Academiei de Medicină (1935), alături de somitățile Danielopolu, Mihai Ciucă, C. I. Parhon ș. a. Membru al Aca­demiei de chirurgie din Paris și al altor Societăți similare din străinătate, pentru care a fost distins — printre multe altele — cu Legiunea de Ono­are Franceză și cu tit­lul de medic emerit. Profe­sorul Iaco­bovici este cel care a introdus în practică opera­ția de re­zecție concomitentă a coastei întâi și a nervului fre­nic, ope­rație care poartă nu­mele de „Iacobovici”. Ca om po­litic, profesorul Iaco­bovici a ocupat cu strălucire scaunul de senator în Par­lamentul Ro­mâniei, atacând în pledoariile sale racilele societății din acea vreme (vezi Monitorul Oficial, partea a III-a, nr. 29 august 1930 și nr. 35 din 5 septembrie 1930). A criticat cu competență și curaj, stările de fapt dăunătoare din serviciile publice cum au fost: risipa, cu­mulul, pseudo-func­ționarii, etc. spunând: „Țara este o paragină de la un capăt la altul, dorm fără cruci cei care și-au rupt firul vieții și stau flămânzi cei care au rămas după dânșii. Labo­ra­toarele sunt văduvite de apa­rate și oameni, conform teo­riei: ma­ximum de existență pentru u­nii și maximum de mizerie pen­tru alții. Amputați cangrena cât mai este vreme, ca să nu facă disperarea și des­nădejdea”. I se spunea „o­mul de bronz” în lumea medicală (V. Tuchel, „Veghe și speranță”, București, Edi­tura Emi­nescu, 1986, p. 54). A intervenit, personal și direct în presă, la diferite forumuri, în mod oficial și oficios. S-a ridicat în apărarea profesorului său, Thoma Ionescu, când acesta a fost ținta unor campanii de calomnii. În incinta senatului s-a auzit cuvântul său vehement și incisiv, de­mascator, pentru nedreptatea care se face neacordându-se o pensie profesorului Mina Minovici. „Omul de bronz” era într-o strânsă prietenie cu Emil Racoviță. Sub influența acestuia, în timpul liber profesorul Iaco­bovici se ocupa de arheologie. Efectuează săpături la Tg. Ocna, unde descoperă obiec­te din neolitic, cu valoa­re ar­he­ologică autentică. Pe cheltuiala sa creează un mu­zeu în Tg. Ocna, donând obiec­tele descoperite de el. În anii tine­reții a legat o duioasă prietenie cu poetul Panait Cerna, și fapt cunoscut, Iacobovici do­nează Aca­demiei Române, ma­nuscrisele lăsate lui, de că­tre poet. Din opera lui: De­mons­trații clinice, 1910; Os­te­o­sin­teza, 1910; Misiunea sanitară română, 1913; Orga­ni­zarea serviciului sanitar militar, 1914; Trans­plantările libere, 1914; Chi­rurgie de răz­boi, 1915; Can­­cerul, Cluj, 1926; Deux cas de tumeur de la glande caro­tide, București, 1928 ș. a.


Izvoare:

Enciclopedia „Cu­getarea”, București 1941, p. 411;

Dicționar Enciclopedic Român, București 1964, p. 737;

Dicționarul botoșănenilor de Ionel Bejenaru, Editura Moldova-Iași 1994, p. 133;

Profesor Dr. Ion Chi­ricuță — „Iacob Iacobovici, Ctitor al școlii medicale românești”, în „Contem­po­ranul”, București, 27 decembrie 1979;

Maria V. Dvo­racek, Medalion — profesorul dr. Iacob Iacobovici, în „Ararat”, nr.41/1993.