AZNAVORIAN, Hurmuz, (1889-1961)

Avocat pledant, doctor în drept la Paris, una dintre figurile ilustre ale corpului organizat al avocaților români dintre cele două războaie, un doct autor de studii juridice, pasionat conferențiar public, raportor neegalat al codului penal, publicist de temut, făcând parte din pleiada străluciților apărători ai legii: I. Gr. Periețeanu, Emil Ottulescu, Istrate Mices­cu și alții. H. A. s-a născut în anul 1889, dintr-o familie de negustori armeni din Anatolia, care întreținea relații înfloritoare de comerț cu porturile dunărene Galați și Brăila. În anul 1895 pretextându-se devastarea Băncii otomane, Sultanul-roșu, Abdul al II-lea – despre care se spunea că ar fi fost fiul unei armence din haremul părintelui său – a poruncit, dezlănțuirea unui genocid specific Orientului, îm­potriva tuturor comuni­tă­ți­lor armenești din capitala Im­periului și din alte localități otomane. Ce a urmat se știe. Familia Aznavorian a izbutit să fugă atunci din Turcia și să se așeze la Constanța. Tână­rul Hurmuz urmează școala pri­mară, apoi gimnaziul la „Mircea cel Bătrân” din Cons­tanța, avându-l ca profesor favorit pe cunoscutul scriitor Ion Adam. Clasele superioare le termină la liceul „Sf. Sava” din București, după care se înscrie la Facultatea de Drept din București. Unul din bio­grafii săi mărturisește că H. A. a vroit să devină medic și a început cu zel cursurile fa­cultății de medicină din Paris, dar că n-ar fi rezistat la șocul sălilor de disecție, motiv pentru care se retrage și, ca să nu piardă anul, se înscrie la singura facultate care mai pri­mea studenți, la Drept. În timpul celui de-al doilea război balcanic ia parte ca ofițer de rezervă la luptele de la Bal­cic. În cei doi ani de neutralitate a României (1914-1916), Hur­muz Aznavorian se află ca stu­dent la Paris și militează pentru intrarea României în război, alături de An­tan­tă, trimițând ziarului „Vii­torul” din țară numeroase articole și note privind situația fron­tului din Vest. De îndată ce s-a aflat de declarația Ro­mâniei (28 august 1916, stil nou), Aznavorian aflându-se în fruntea studenților și doctoranzilor români din Franța, solicită guvernului francez re­pa­trierea în țară pentru a-și fa­ce datoria de români. Ei ajung astfel în țară, ocolind Anglia, Suedia și Rusia. În­da­tă după sosire – Hurmuz Aznavorian este mo­bilizat în aceeași unitate cu care luptase în 1913. Ia parte la eroi­cele lupte dintre Neaj­lov și Argeș, dar cade prizonier la nemți spre sfârșitul lunii no­iem­brie 1916, împăr­tășind pe­nibila soartă a prizonierilor ro­mâni din Bulgaria, în lagă­rul de la Harscovo, vre­me de doi ani, împreună cu Gh. To­pîrceanu, Florea Stăn­culescu (viitor profesor la Fa­cultatea de Arhitectură) și alții. De pe frontul Moldovei, familia Az­navorian primește, însă, o ves­te cruntă. Elevul cu termen redus, Garabet Azna­vorian (fra­tele lui Hurmuz), cade eroic pe câmpul de lup­tă, în ziua de 3 aprilie și este înmormântat la Cimitirul Eroi­lor din Socola, „considerat fi­ind erou de război”. În anul 1926, la cererea familiei, ră­mășițele pământești ale tâ­nărului Ga­rabet Aznavorian sunt exhumate de Societatea „Cultul Eroilor” și transportate la Bră­ila pentru reînhumare. În 1918, după repatrierea tuturor prizonierilor români, tânărul Hurmuz se înapoiază la Paris unde își trece examenele de doctorat în Drept în fața celebrului profesor de drept comercial, Percérou. În anul 1919, Ion I. C. Brătianu sosește la Paris, pentru a susține interesele României la conferința de pace, însoțit de o importantă delegație de diplomați, istorici și juriști. Brătianu face apel la câțiva studenți români aflați la Paris, printre ei și Hurmuz Az­na­vo­rian, să colaboreze cu de­legația română în calitate de secretari. După obținerea titlului strălucit de doctor în Drept la facultatea din Paris, Aznavorian se înapoiază în țară și devine secretar în cabinetul unei celebrități a ba­ro­u­lui bucureștean, maestrul Ni­colae Al. Papadat (soțul Hor­tensiei Papadat-Bengescu). Pledează într-o serie de mari procese, printre care unul de notorietate, care figurează și în Biblioteca Marilor Procese, sub titlul de „Păltineanu-Lă­zărescu”. În acest proces ma­estrul Aznavorian se impune, de la început, ca un slujitor stră­lucit al barei, datorită eru­diției sale prețioase, a ținutei ireproșabile și a unei desă­vârșite onestități în pledoariile sale. După lichidarea regimului parlamentar și intrarea în vigoare a Constituției „Carol II”, Hurmuz Aznavorian se re­trage cu demnitate la bară ple­dând, între altele, o serie de procese politice. În primăvara anului 1943, când ba­lan­ța celui al doilea război mondial începe să se încline în favoarea aliaților, Axa su­fe­rind grele înfrângeri la Sta­lin­grad și în Africa, Hurmuz Az­na­vorian se află printre cei dintâi oameni politici români care iau poziție hotărâtă îm­potriva dictaturii, printr-un articol extrem de hotărât și de curajos publicat în ziarul „Cu­rentul”, al cărui director era Pamfil Șeicaru. Articolul intitulat „Interpretarea legilor” a fost incisiv și definitoriu, el vestejind excesul de servilism bi­ro­cratic în aplicarea dispo­zi­țiilor legale în modul cel mai obedient cu putință față de puterea politică, călcându-se în picioare înaltele principii de drept și de morală, care stau la baza civilizației și a culturii europene. Articolul a dat naș­tere unor persecuții în­drep­tate atât împotriva semnatarului, cât și împotriva ziarului „Cu­rentul” – care a fost suspen­dat pentru câteva zile. Într-un articol publicat în „Magazinul istoric” (1996), de Rodica Sfin­țescu, unica fiică a ma­es­trului Hurmuz Aznavorian, gă­sim câteva accente care îl ca­rac­terizează pe OMUL Az­navorian. Intrat în rândurile Partidului Național Liberal și remarcat de I. G. Duca, i se oferă un post în conducerea Ministerului Justiției. Hurmuz Aznavorian refuză oferta spu­nând că „sunt destui români capabili să ocupe acest post, ca să nu fie nevoie să se ape­leze la un armean”. Nu știm câte procese au fost susținute de H. A. în întreaga sa carieră, dar știm că a fost ales (împreuă cu alții) să redac­teze Codul Penal, începând din 1934. Ținându-se seama de contribuția sa a fost propus să-l prezinte și să-l sus­țină în Parlament (1937). Înzestrat cu un simț aparte al dreptății, Aznavorian a apărat în numele justiției, procese comuniste, iar în timpul lui Antonescu procese de „ro­mâ­nizare”. A fost epurat din Ba­rou, ca „nedemocrat”, în 1948, cu trimitere la Canal, în 1950, apoi domiciliu obligatoriu, din 1953, la Vama Bu­covi­nei. În 1958 i se intentează un proces și este condamnat la 25 de ani temniță grea „pentru uneltire împotriva ordinii sociale”. Moare în anul 1961 la Botoșani, în vârs­tă de 73 de ani, după ce a trecut prin temnițele de la Vă­cărești, Jilava și Galați. Nu se cunoaște locul unde a fost înmormântat.

***

Hurmuz Aznavorian, care a dus o viață de familie exemplară, din care a rezultat și singura-i fiică, a fost, totodată, un pasionat și priceput colecționar de artă. Adunase în mica lui pinacotecă, mo­desta sa casă din strada Luigi Cazzavillan, peste 300 de ta­blouri, între altele, pânze semnate de Petrașcu, Tonitza, (de care l-a legat o prietenie caldă până la sfârșitul vieții acestuia), Șirato, Octav An­ghe­luță, Eugen Drăguțescu și alții. Se povestește că în anul 1934, Hurmuz, aflându-se în salonul expozițional de la parterul ziarului „Universul”, este atras de noutatea unor picturi de curând expuse. Aici vede într-un colț al sălii, o per­soană umilă, pe care Az­navorian o ia drept paznicul ex­poziției și-l întreabă de prețul unor tablouri. Ulterior află că „paznicul” era chiar autorul tablourilor expuse, și se numea Ciucurencu. Entu­ziasmat, maestrul achizițio­nează cinci tablouri și se pre­zintă cu ele la cunoscuții co­lecționari Dr. Dona și K. Zam­baccian. Așa a început prietenia dintre H. Aznavorian și pictorul Ciucurencu. Se mai povestește despre el că era și un cunoscut gafeur. Într-o zi, trecând cu soția sa pe stradă, întâlnește un om cu pălăria întinsă. Hurmuz îl vede, și-l salută în mod ceremonios. Soția, nedumerită, își întreabă soțul, dacă îl cunoaște. Nu! – răspunde maestrul, dar pro­babil că mă cunoaște dânsul, de vreme ce și-a scos pălăria! Omul era cerșetor…

Izvoare:

Enciclopedia „Cugetarea” București, 1940, p. 62;

Dan A. Lăzărescu: „Fi­guri ilustre de armeni din România – Hurmuz Az­na­vorian” – Ararat nr.9/1991;

Dr. Vasile Nistor: „Hurmuz Aznavorian” – schiță biogra­fică, Anuarul „ANI” 1995-96;

Rodica Sfințescu – „Hurmuz Aznavorian” în „Magazin istoric”, 1996 și reprodus în „Ararat”.