AVAKIAN, Hrandt (1900-1990)

Pictor de prestigiu și colecționar de renume. „Pri­beag din străvechi împărății răsăritene – mărturisește prie­tenul lui de-o viață, Adrian Ma­niu – Hrandt Avakian, un copil orfan, a poposit mai la în­ceputul veacului pe țărmul dobrogean al Mării Negre (…) Privind acum pânzele, îi re­cu­noaștem că a cules lumină și cer din țara noastră – care de o viață e și a lui. Îi ghicesc su­fletul răsăritean – în limpezi­mile străluminate de doruri, din care culoarea caută fragedă seninătate, îmbiind vis și adevărul vieții cu în­florire de sfielnic gând. Sâr­guința și adevărata vocație înfăptuind minunată îzbân­dire.” Acesta a fost, pe scurt, destinul unui mare maestru al penelului, armean de ambii părinți și român prin tot ce a înfăptuit pentru țara de adop­țiune. H. Avakian s-a născut în orașul Alep (Siria), și-a pe­trecut copilăria și prima ti­ne­rețe, până la vârsta de 20 de ani, în Orient. La începutul pri­mului război mondial, fa­milia Avakian (mama, trei fe­te și doi băieți), ca multe alte familii care au scăpat de po­gromul din 1915, părăsește țara de baștină și se refugiază în România, stabilindu-se pentru început la Balcic. Încă din liceu, H. A. dă semne de atracție pentru pictură. Pri­mele instrucțiuni le primește de la profesorul de desen, un pictor neamț pripășit în Alep. La Balcic, tânărul exaltat de pictură se va bucura de în­dru­mările unor ma­eștri ai penelului ca Iser și Ste­riadi. Acesta din urmă îi propune lui Ava­kian, vă­zându-i vrednicia și en­tuziasmul, să vină la Bucu­rești, dându-i ca adăpost Mu­zeul Kalinderu, al că­rui director era. A fost numit, la în­ceput, ca paz­nic, punându-i-se la dispoziție o odaie de lucru, de fapt, atelierul lui Steriadi, împărțit în două. După câțiva ani Steriadi își dă seama că paznicul muzeului e de-acum un pictor de netăgăduită va­loare și purcede la organizarea primei „Expoziții Hrandt Ava­kian”, care se va bucura de mare succes, cu­cerind chiar prețuirea unor cri­tici zgârciți cu laudele. Astfel în „România literară” nr. 2 din 27 februarie 1932, Eugen Ionescu, cel care mai târziu avea să devină celebrul autor dramatic și membru al Academiei Fran­ceze, care la sfârșitul vieții sale s-a apucat de pictură, semnează următoarele despre expoziția lui Hrandt Avakian: „H. A. po­sedă în gradul cel mai acut o minuțioasă cali­grafie, mai puțin a culoarei, mai mult a desenului. Nu aprob principial metoda domniei sale tehnică, dar este onest și necesar să recunosc acestui tânăr artist deplinătatea perfectului său mește­șug grafic. Glacialitatea im­personală a tablourilor, scrupu­lozitatea unui ochi atent, aplicat formelor exacte, pot exploda oricând, în ca­lități neașteptate, dacă un o­arecare deficit de viață emo­țională s-ar umple, i-ar fi ușoa­ră calea, de pildă, spre mult doritul și trâm­bițatul neoclasicism: supunere cu umi­lință la o­biect (minunată formulă de viață estetică). Pen­tru că d-nul Hrandt Ava­kian este în­zestrat (acest lu­­cru este neîndoios) trebuie să cuprindă în ve­chile tipare focul viu al emo­ției.” Dar nu numai Eu­gen Ionescu îl so­cotește pe Hrandt Avakian o personalitate de netăgăduit. Al. Paleologu scrie mai târziu în „Universul literar” nr. 3 din 5 martie 1938: „Dl. H. A. ex­pune pei­saje, naturi moarte și un por­tret. Insistăm asupra pei­sajelor dintre care relevăm o vedere de iarnă, în care tonalitățile de alb au o luminozitate spulberată de un efect plastic impersionant în­tr-o notă foarte justă. Naturile moarte sunt armonizate co­loristic cu mult simț de muzicalitate.” Iar, mai târziu, reputatul critic Ion Frunzetti, vor­bind despre arta lui Avakian notează: „El sintetizează pe un petec de hârtie un întreg univers poetic, compus nu doar dintr-o barcă, salcie și un năvod, ci din toată zarea ce împrejmuiește munca pes­carului.” Pictor al florilor, Ava­kian nu le reproduce pe pânză, așa cum fac majoritatea pictorilor de flori, ci re­creează florile, încorporând în ele toată vraja sensibilității sale coloristice. De aceea florile lui fac într-un fel concu­rență florilor din natură; au însă ceva în plus: acea caldă viziune picturală caracteristică lui Avakian. Așa cum sunt cărți care te fac să vezi altfel realitatea decât te-ai obișnuit s-o vezi cu ochii tăi, așa și pânzele cu flori ale lui Avakian te îmbie și te învață să contempli cu alți ochi florile din natură. Arta artistului dezvăluie astfel secrete ale naturii, care scapă în mod obișnuit acuității ochilor noș­tri. În timpul unei vieți de 90 de ani, Hrandt Avakian a do­vedit că visul lui din prima ju­nețe a devenit realitate.

***

În afară de pictură, Hrandt Avakian, împreună cu sora sa Beatrice Avakian, a inițiat și a dăruit Statului Român un Muzeu de artă orientală, care poate fi admirat de toți iubi­to­rii de frumos. A publicat în Editura „Albatros” (Colecția Co­gito), o parte din cugetările sale: „Artistul modest este ca o lumânare de ceară, arzând se topește de propria-i căldură”. „Frământ vopseaua pe paletă cu un descântec tăcut, ca pe pânză, ea să devină duh.”

Izvoare:

Arșavir Acterian – La despărțirea de Hrandt Avakian” – Ararat nr. 3/1990;

Alina Mușat Popo­vici – Un om a pășit în viață semă­nând iubire” – Ararat nr. 25/1992;

Virgil Lefter – „Adrian Maniu-Hrandt Ava­kian” – „Luceafărul” nr. 10.