ACTERIAN, Jeni (1916-1958)
Actriță, director de scenă și, autoarea unei cărți tulburătoare: „Jurnalul unei ființe greu de mulțumit” de peste 500 de pagini (Editura „Humanitas”). Purta în teatru numele de Jeni Arnotă, ca pseudonim, la sugestia lui Liviu Ciulei. În ultimii ani de viață, (s-a stins la vârsta de 42 de ani, măcinată de o boală incurabilă) a semnat ca director de scenă afișele unor teatre din Capitală și provincie (Ploiești, Odeon, Municipal, Tineretului etc.). S-a născut la 9 iunie 1916 în Constanța. Primii zece ani de școală i-a făcut la „Notre Dame de Sion”. După bacalaureat se înscrie la Facultatea de Filosofie și Matematică. Teza de licență și-a ales-o singură, pe o temă de logică matematică: „Raționa-mentul prin recurență”. Frecventând cu alți colegi de facultate „Maison Française” – Jeni Acterian participă la prelegerile despre Pascal și alte teme filosofice susținute de conducătorul instituției, pe atunci profesorul Dupront. Acesta apreciind calitățile tinerei licențiate îi propune o bursă, în vederea unui doctorat la Sorbona. Și ca un prim pas, directorul „Casei Franceze” organizează o excursie de vreo două săptămâni la Paris, care a și avut loc, și la care au luat parte în afară de Jeni Acterian, Ion Frunzetti, Ștefan Popescu, Simion Stolnicul etc. Izbucnește războiul. Înghesuită de nevoi, J. A. caută o slujbă. Profesorul ei de etică, de la Facultatea de Filozofie, Mircea Vulcănescu, în acea vreme și subsecretar de Stat la finanțe, îi oferă un post de referent la Casa de Amortizare și Finanțe. După patru ani de funcționarism, Jeni se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică (secția regie). Lucrează la Teatrul Odeon ca asistentă de regie pe lângă Marieta Sadova, soția fratelui ei Haig Acterian. Între timp traduce piese din limbile franceză și engleză. Iubitoare de muzică, Jeni Acterian frecventează reuniunile muzicale ale Cellei Delavrancea. Cunoaște încă din prima ei junețe pe Mircea Eliade, Petre Țuțea, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petru Comarnescu și mulți alții. „Jurnalul” ei, care a apărut după 1989, a fost primit cu un interes imens de critică și cititori, fiind socotit o revelație a memorialisticii românești. Scriind despre „Jurnal”, Monica Lovinescu spune între altele: „În prefața unei ediții franceze din «Moartea lui Ivan Ilici», Cioran (cel mai apropiat prin obsesii de Jeni Acterian) nota că oamenii pot fi împărțiți în două categorii distincte – unii au sentimentul, până la panică – al morții, alții nu-l au. Paradoxal, Dostoievski nu-l avea, iar Tolstoi din plin. Lui Jeni Acterian îi fusese dăruit din plin. Putân-du-se compara din acest punct de vedere cu alt prieten al ei pe care-l și citează: Eugen Ionescu. Pentru cei care n-au trăit finalul perioadei interbelice în Bucureștiul intelectual, Jurnalul scris de Jeni Acterian constituie și un document de epocă de mare însemnătate.”
Izvoare:
Articole publicate în „Ararat” nr. 4/1990 și nr.22/1992, sub semnăturile: Monica Lovinescu,
Andriana Fianu, Arșavir Acterian
